• Mă întreb uneori cum va arăta lumea când generaţiile umane se vor uza moral cu viteza cu care se petrece asta la generaţiile de computere. Când tinerii de 16 ani nu se vor mai înţelege cu bătrânii de 17. La tenis s-a întâmplat deja ceva asemănător: schimburile de mingi dintre Nole şi Rafa nu mai pot fi deosebite de un computer videogame. Deşi pe ecran se mişcă două fiinţe omeneşti, ele ar putea fi la fel de bine doi eroi electronici pe care şi i-au ales doi copii, şi care se bat conduşi din mouse - într-atât sunt de neomeneşti viteza, forţa şi precizia cu care lovesc.
• Şi totuşi, omenescul a decis învingătorul la Flushing Meadows, cimentul verde- albastru cauciucat care poartă numele ierbii unduind în bătaia vântului. Când după returul supersonic pe linie, la minge de meci pentru Federer, Djokovici s-a întors zâmbind, cu braţele larg deschise, spre tribuna majoritar rogeristă, ca şi cum ar fi spus: nu merit şi eu să mă iubiţi?, m-am enervat. Mi s-a părut că strică tensiunea pură a momentului cu un gest de show. Şi Federer mai avea o minge de meci. Acum, după finala cu Nadal, am înţeles că Nole spunea altceva: nu-mi pasă că e minge de meci, oameni buni, returul poate să iasă un deget afară sau să prindă tuşa, important e că am curajul să dau în orice minge, să joc ce simt şi pot, fără frica avară de a pierde.
• Matematica finalei e simplă: Nadal şi Djokovici posedă în clipa de faţă cele mai bune lovituri de forehand din lume, pe care doar Federer le mai poate egala uneori. Când dau cu "dreapta", se "taie" unul pe altul. Diferenţa o face reverul. Djokovici poate returna lung şi în forţă, de câte ori e nevoie, "stânga" cocoşată, cu efect sălbatic, pe care i-o trimite Nadal pe rever în cros şi care pe toţi ceilalţi jucători îi toacă de vii. Reverul lui Nadal, în schimb, deşi excepţional, nu e destul de bun ca să reziste unui schimb prelungit în cros cu
