După ce am citit povestea lui Mihai Neșu, alergarea mi se pare mai ușoară, pașii mei au devenit nepreţuiţi.

Alergarea e grea, dar, mai ales, frumoasă. Îți oferă energie și echilibru. Din acest motiv, cea mai mare spaimă a mea este că nu voi reuși de la un moment dat să mai progresez.

Dar, într-un fel, încep să mă împac cu această idee și să-mi promit că voi continua să alerg indiferent de timpul pe care-l scot pe un kilometru sau pe zece.

Mai e mai puțin de o lună până la startul maratonului de la București. Pentru mine este a noua cursă de 42 de kilometri. Când mă uit în urmă, nu-mi vine să cred că am reușit să mă înving. Un bărbat sedentar, supraponderal care împlinise 39 de ani a decis să-și schimbe viața. Am reușit. Pot spune că acum, după patru ani de când mă antrenez în medie de șase ori pe săptămână, sunt o altă persoană.

Nu mai fericit, dar, în mod sigur, mai rezistent. De fapt, nu prea mai am timp să-mi bat capul cu fericirea mea.

Provocările zilnice nu mi se mai par o povară. Nu știu, într-un fel, acest efort organizat îmi dă încredere că mă pot descurca în situații dificile. În mod clar, nu-mi mai este teamă că-mi pierd slujba sau că nu mai pot să o iau de la început.

E vorba de a descoperi în tine forța pentru a merge mai departe și, în plus, descoperi forța de a putea lua decizii rapide în privința ta.

Alergarea m-a ajutat foarte mult să nu-mi mai fie frică. Și, de multe ori, mă uit în jurul meu și-mi dau seama că frica e una dintre cele mai mari poveri pe umerii oamenilor. De o mie de ori mai grea decât sărăcia. Ne oprește să ne spunem punctul de vedere, să ne afirmăm credințele și pasiunile, să ne apărăm copiii în fața unei societăți agresive, să fim creativi și mai puțin suspicioși.

Avem tendința ca frica noastră să o transferăm asupra întregii lumi, iar, d