● În spaţiul muzical românesc, tradiţia corală – profesionistă şi de amatori – are un trecut frumos. Alcătuite la început din melomani pasionaţi, apoi din cântăreţi cu şcoală, corurile au făcut, la un anume moment istoric, epocă. Din păcate, despre o mişcare corală de masă, de amatori, astăzi nici nu poate fi vorba. Iar corurile aşa numite profesioniste, din Filarmonici sau din teatre lirice, sunt din ce în ce mai puţine şi mai… firave (vezi interviurile cu maestrul Stelian Olariu). Nu prea mai există nici un public pasionat de acest gen. Iar pentru absolvenţii de la clasele de canto, în marea majoritate a cazurilor, opţiunea intrării într-un cor echivalează cu o… ratare. Sunt sigură că v-aţi izbit de aceste realităţi ce nu pot fi contestate….

● Multe din aspectele enumerate de dvs. sunt reale, dar aş face şi nişte rectificări. În primul rând legate de publicul meloman iubitor de muzică corală. El există, nu este foarte numeros dar este statornic în atitudine şi participare. Aşteaptă cu nerăbdare concertele corale de bună calitate, cu repertorii inedite, şi nu de puţine ori ascultă cu pasiune şi răbdare prestaţiile noastre scenice sau CD-urile realizate de formaţia noastră sau a altor corale, fi e profesioniste, fie de amatori. Pentru absolvenţii claselor de Canto există şi va exista mereu şi varianta angajării în corurile profesioniste. Aceasta nu trebuie considerată o ratare a carierei. Nu toţi au şansa şi tăria de a deveni solişti. Îţi trebuie foarte multe date profesionale, afective şi morale pentru a fi solist. Este acelaşi lucru ca la instrumentişti: mulţi studiază, se străduiesc să ajungă solişti dar se împlinesc pe podiumul de concert în cadrul orchestrelor simfonice. Forţa şi valoarea unui colectiv, coral sau orchestral, este dată de calitatea elementelor care îl compun şi din spiritul de echipă şi omogenitate pe care-l realizează. Problema principală