Acum mai bine de doi ani publicam la Centrul Român de Politici Europene un raport despre cum stătea România în discuţia despre reducerea gazelor cu efect de seră (scris de Otilia Nuţu).

Ţin minte că am pus chiar pe copertă o hartă foarte interesantă în care dimensiunea ţărilor este distorsionată în funcţie de cantitatea de emisii care fusese redusă între 1980 şi 2000. Surpriza era că România apărea pe harta respectivă ca ditamai ţara, lumea era dominată pe harta noastră de Germania, Polonia, România şi Rusia, iar SUA, Europa Occidentală şi celelalte continente erau nişte pitici insignifianţi. Cum reuşiseră ţările astea să reducă poluarea atât de mult?

Ce politici complexe antipoluare implementaseră? Răspunsul era simplu şi trist: falimentul.

Industriile grele din România, Polonia, Rusia şi Germania de Est falimentaseră sub impactul schimbărilor social-politice, oricum fuseseră depăşite moral şi tehnologic (ţin minte că la ora de dirigenţie de pe vremea lui Ceauşescu am aflat cu mândrie că România a depăşit Australia la producţia de oţel pe cap de locuitor. Australia nici nu avea habar că păţise o asemenea ruşine, ea se ocupa deja cu serviciile şi computerele).

Păţania istorică cu reducerea involuntară a poluării punea totuşi ţările din Estul Europei într-o poziţie de start bună. Discuţia în UE era: cu cât să reducem emisiile de acum înainte. UE trebuia să stabilească nişte cote de reducere pentru fiecare stat membru.

Când am publicat noi raportul, guvernele naţionale se certau pe aceste cote. E simplu, am zis noi şi polonezii (mai mult polonezii, pentru că ne-am format obiceiul ca atunci când interesele sunt comune să-i lăsăm pe ei în faţă), deci: e simplu, noi am redus deja masiv emisiile în trecutul recent, nu ne mai obligaţi la noi eforturi.

Dar aţi făcut-o din întâmplare, asta nu se poate compara cu politicile voluntare de tăier