Starea de precaritate în care se zbate economia românească de 20 de ani nu trebuie să fie câtuşi de puţin surprinzătoare. Este o consecinţă a politicilor greşite, a răsturnării valorilor şi, în primul rând, a faptului că niciunul dintre factorii care duc înainte activitatea economică nu este preţuit în România. Deopotrivă capitalul, munca şi inovaţia sunt lăsate în planul secund într-o ţară în care jefuirea activelor statului şi conectarea la o "ţeavă" cu bani publici au reprezentat reţeta succesului.
Efortul adunării capitalului este nerăsplătit, iar inovaţia ignorată, ceea ce trage în jos economia naţională, însă, totuşi, gravitatea cea mai mare apare pe partea slabei recompensări a muncii. Impactul nemijlocit asupra activităţii economice este în acest caz dublat de consecinţe de ordin moral, succesul în viaţă pe baza muncii şi învăţăturii fiind o valoare tot mai uitată într-o ţară în care considerăm că fraierii muncesc şi doar şmecheria poate sta la baza unui trai prosper.
Politicile salariale greşite la nivel macro şi abordarea primitivă la nivel micro, în mediul antreprenorial, au condus la perpetuarea unui cerc vicios în care munca este slab remunerată, iar calitatea acesteia tinde să facă doar cât banii pe care lucrătorul îi primeşte. S-a cronicizat, astfel, un climat de neîncredere păgubos în care lucrătorul ştie că va fi plătit la fel de prost oricât de mult şi de bine ar munci, iar patronul consideră a priori că angajatul va face oricum munca de mântuială.
Dacă resemnarea salariaţilor este condamnabilă, ignoranţa şi lipsa de înţelegere a antreprenorilor este de-a dreptul de neiertat. Recompensarea aproximativă a performanţei, motivarea scăzută a angajaţilor care aduc bani în firmă şi accentul redus pus pe calificarea profesională creează distorsiuni nu numai în piaţa muncii, ci şi la nivel social, munca fiind din ce în ce mai puţin valor