Exerciţiul mediocrităţii se învigorea­ză tot mai vârtos în liga lui Mitică. Scre­merea fotbalicească la care asis­tăm etapă de etapă defineşte o ne­pu­tin­ţă de excepţie. Suporterii lejeri în ex­primare au depăşit deja faza re­vol­tei şi se amuză de-acum, copios, pe sea­ma prestaţiilor de fundul curţii pe care le comit căzniţii crampoanelor. Cap­tivi ai unei seriozităţi triste rămân doar nedumeriţii. Captivi ai unei seriozităţi triste rămân doar aceia pe care mintea nu-i ajută să înţeleagă că nu înţeleg. Iar ironia sorţii face ca tocmai ei, adică nedumeriţii, să se fi împroprietărit cu cele mai ale dracului res­pon­sabilităţi prin trebălirea fotbalului. Arbitrajul reprezintă în prezent taraba cu o remarcabilă ofertă de nehărăzire. Liniorii, fluieraşii de rând şi cei ieşiţi din rând, observatorii acestora, nepreţuiţii lor conducători şi, pe de-asupra, marele mic Avram fac o teribilă reclamă netrebniciei. Aceasta este părerea foarte des formulată de comentatorii fenomenului. În fami­liaritatea care defineşte notoriu acti­vitatea celei mai centrale comisii a arbitrilor, realitatea se vede în oglindă. Adică pe dos. Analizând prestaţiile fluieraşilor în primul cincinal al acestui campionat, cu înaltă responsabilitate, într-un cadru sincer şi tovărăşesc, onoraţii comisari păstoriţi de Vasile Avram au ajuns la concluzia că nu există să nu se merite o satisfacţie deplină. Deoarece arbitrajul se află pe drumul cel bun, spre înalte culmi de civilizaţie şi progres.

Entuziasmul stahanovist al avramilor s-a făcut însă de râsul minciunii sfruntate la nici o săptămână de la respectiva emanaţie a elogiului. Fluieraşii care au oficiat prin cea de-a şasea etapă a campionatului au comis-o fără de măsură. Aproape că n-a fost meci fără poveste, arbitrii ne­ra­tând nici una dintre multele gropi din arătura fotbalului. Lista laurea­ţilor înjurăturii îi cuprinde pe Ovi­diu Haţegan