„Cu siguranţă această vizită va rămâne în istoria României" - a spus preşedintele Traian Băsescu la Washington, secondat de o altă declaraţie, a ministrului de Externe, Teodor Baconschi, în continuare fascinat de eternul feminin: „Dragă Hillary (Clinton, n.n.), facem cu modestie istorie astăzi".
Privesc cu prudenţă asemenea amplasări ferme, cu atât mai mult cu cât istoria se scrie în timp şi de către alţii. Pentru cei ce descriu realitatea, de pildă media americană, invocatul eveniment nu a existat ori a fost expediat de presa măruntă („The Hill") în paginile cu ciudăţenii. Plasarea unor componente ale scutului antirachetă american în România e decontată la Bucureşti ca un fapt însemnat, pentru că pune capăt unei exasperate aşteptări. În timp ce proiectul aceluiaşi scut a căzut zgomotos în Cehia şi, după lungi şi nervoase negocieri, a fost redus în Polonia la o variantă rahitică, pe faţa puterii de la Bucureşti nu s-a ghicit niciun cearcăn de îndoială legat de rezervele, dezbaterile publice şi, în final, rămăşiţele ambiţioasei construcţii de la Praga şi Varşovia. Cu un preşedinte ca dl Băsescu, avid de orice provocări militare, inclusiv cele aventuristice, aducerea scutului la Deveselu nu putea însemna decât un triumf. Semnarea acordului bilateral nu impunea însă prezenţa sa la faţa locului. Dl Băsescu s-a făcut agreat printr-un lobby de succes organizat de nici nu mai contează cine. Şi-a pregătit apoi biruinţa, adică întâlnirea cu preşedintele Obama, ţinând departe, cu o motivaţie ameţitoare, presa românească: „N-am vrut ca această vizită să fie distrusă de vorbe şi de analişti la TV". Ceva nu pricep totuşi. În 8-10 martie 2005 şi 26-28 iulie 2006 au avut loc vizite oficiale ale preşedintelui Băsescu în Statele Unite - prilej de a se bucura de toate onorurile cuvenite. Dacă tot a marcat 13 septembrie o cotitură în istorie, cum de n-a reuşit şeful statului