Relaţia dintre partidele istorice, PNŢ şi PNL ( PSD fiind un partid practic inexistent în anii de conducere ai lui Antonescu) rămâne una destul de controversată. În continuare, un scurt text în care încercăm să înţelegem în linii mari modalitatea prin care cele două părţi s-au raportat una la cealaltă.

În urma conflictului dintre Antonescu şi Garda de Fier, soluţionat sângeros prin rebeliunea celor din urmă, la 27 ianuarie 1941 a fost constituit un nou guvern din care membrii Legiunii au fost excluşi. Statul Naţional-Legionar a fost abrogat pe data de 14 februarie. În urma Rebeliunii,Maniu a deplâns numărul mare de morţi din rândul armatei dar mai ales tineretul legionar care s-a angajat în lupte. Liderul ţărănist era de părere că "puterea regimului actual s-a întărit iar posibilitatea revenirii la putere a legionarilor era exclusă"[1].

Poziţia liberalilor privitoare la situaţia post-rebeliune se fundamenta pe părerea conform căreia, guvernul instaurat la 27 ianuarie avea rolul de a restabili liniştea şi ordinea internă dar şi de a bloca o eventuală acţiune de preluare a puterii a comuniştilor. Pericolul comunist era sesizat şi de membrii PNŢ. Maniu, într-o convorbire avută cu M. Popovici, a ajuns la concluzia similară liberalilor conform căreia atenţia autorităţilor trebuia îndreptată spre pericolul reprezentat de comunişti[2].

Maniu intenţiona să stabilească o înţelegere cu liderul liberal, Dinu Brătianu, pentru ca cele două partide pe care le reprezentau şi care contau în opinia publică să ratifice un acord asupra problemelor esenţiale atât pe plan intern cât şi pe plan extern. Astfel, în cursul lunii februarie, 1941 urmau să aibă loc contacte între Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Ion Mihalache, dr. C-tin Angelescu, Mihail Ralea,dr. Nicolae Lupu şi V. Sassu. Desfiinţate de jure, partidele istorice şi-au continuat activitatea de facto, într-un cadru în