E marţi, ora 17.50, preşedinţii SUA şi României decid în Biroul Oval cum va evolua parteneriatul dintre cele două ţări, pe termen mediu şi lung.
Ar trebui să fie un motiv de mare bucurie pentru orice român, oriunde ar vieţui. Fiindcă semnarea Acordului pentru scutul antirachetă ne repoziţionează în lume. Mineriadele ne-au scos de pe harta ţărilor civilizate. Eram într-o zonă gri, iar despre siguranţa şi securitatea naţională nu se mai putea vorbi nici în glumă. Nimeni nu ne-ar fi sărit în ajutor dacă şeful Armatei a 14-a ar fi decis să facă, intempestiv, o vizită la Bucureşti şi să bea o cafea cu preşedintele Ion Iliescu. Şi, preţ de o cafea, să obţină promisiunea că directivele transmise de Moscova vor fi puse în practică în cel mai scurt timp. Asta că tot le sunt dragi junilor lideri ai PSD cafelele…
Rusia n-a funcţionat niciodată ca o umbrelă, iar în anii ‘90 - Occidentul trecuse România pe pierderi. Ce repede am uitat cum ni s-a trântit uşa NATO în 1997, la Madrid. Fără tragedia din 11 septembrie 2001, când harta lumii s-a rescris din considerente strategice şi interese globale, nici la Praga, în 2002, nu ni s-ar fi deschis uşa NATO. Prudenţa blocului occidental în relaţiile cu România a fost maximă mult timp după Praga, fiindcă legăturile puterii de la Bucureşti cu Rusia erau şi utile, dar şi periculoase. Nu-ţi poţi da secretele pe mâna unei ţări care poate juca la două capete, iar SUA, vârful de lance al NATO, nu avea certitudinea că în fruntea României se află un prieten adevărat, care îi este alături şi la bine şi la greu. NATO dorea relocarea unor baze militare spre Estul Europei, iar România era ideală pentru acest scop, însă pentru asta avea nevoie de garanţii şi de aliaţi de nădejde la Bucureşti. Statutul de ţară membră NATO ne-a uşurat şi intrarea în UE, din aceleaşi raţiuni geopolitice. Criteriile politice au făcut ca Occidentul să închidă o
