În Bucureşti, spectacolele care pornesc de la săltarea maşinilor proprietate personală din parcări de către diverse SRL-uri sunt deja un lucru obişnuit. Oameni nervoşi sau agresivi, angajaţi impasibili, reportaje cu camera ascunsă la sediile firmelor cu pricina, autorităţi care pretind că fac justiţie socială când înlesnesc vânarea maşinilor cu fiţe - unele parcate, ce-i drept, aiurea. Impresia localnicilor este că numai în Capitală se întâmplă aşa. Şi că, în Ardeal de pildă, "haiduciile" sunt doar poveşti dintr-o altă epocă. Ar fi bine să fie adevărat şi în Miercurea Ciuc.
Pentru un turist ocazional, oraşul ciucan nu oferă prea multe: un alt mic burg sufocat de reminiscenţele arhitecturii comuniste. Stăzile de la intrarea în oraş sunt presărate cu gropi şi denivelări periculoase, iar pavajul din zona centrală e vechi şi ştirb. Dar nu e Bucureşti! E liniştit şi aerisit. La senzaţia de spaţiu contribuie decisiv şi faptul că parcările sunt taxate. De aici încep asemănările cu Capitala.
Unde e automatul?
Pe strada centrală Marton Aron, într-o după-amiază de august, nu se vedea decât un semnul care indica parcarea cu plată. Automatul pentru tichete nu se întrezărea. Un tânăr îmbrăcat într-o jachetă albastră dădea târcoale. "Aparatul e la capătul străzii", a indicat, într-o română aproximativă, când l-am abordat. Eram un grup de patru adulţi, niciunul familizarizat cu regulamentul de parcare. Într-adevăr, la 50 de metri distanţă trona şi automatul.
Trei limbi
Fără indicaţii de folosire, dar însemnat cu câteva rânduri buchisite, în română, maghiară şi engleză. Tânărul nu mai era în câmpul vizual, pentru eventuale indicaţii. Am luat un bilet de o oră, apoi încă unul, întrucât posibilităţile oferite de aparat nu prevedeau decât 60 de minute sau toată ziua. După care a intervenit greşeala!
"Prostia" se plăteşte
Poate cei obişnuiţi cu p
