Moscova se teme, în contextul revoltelor din Orientul Mijlociu, că lupta manifestanţilor din ţările arabe i-ar putea inspira pe cei sătui de corupţia şi excesele liderilor ruşi. Sursa: REUTERS

Acea parte a opiniei publice pentru care Războiul Rece a fost un mod de viaţă - şi nu un subiect de film documentar - ştie că Rusia nu rămâne niciodată în afara jocului. Mai ales dacă de acest "joc" depinde securitatea sa, deopotrivă internă şi externă, pe termen mediu şi lung.

Da, mişcările anti-dictatură din ţările arabe i-au luat prin surprindere atât pe liderii europeni şi pe cei americani, cât şi pe cei ruşi. În ultimii douăzeci de ani, guvernele din Tunisia, Egipt, Libia şi Siria au învăţat să supravieţuiască şi în lipsa poziţiei privilegiate de care s-au bucurat în a doua jumătate a secolului XX, dansând între Washington şi Moscova.

Mai mult decât atât, stabilitatea politico-economică din Orientul Mijlociu era menţinută de "mâna de fier" a lui Zine El-Abidine Ben Ali, Hosni Mubarak, Muammar Gaddafi sau Bashar Al-Assad.

Regimuri tolerate

Până în momentul în care strigătul tunisienilor s-a făcut auzit, "mâna de fier" autoritară (cu posibile legături teroriste în unele cazuri, chiar) nu le-a provocat îngrijorare nici Uniunii Europene, nici Statelor Unite ale Americii. Liderii politici mondiali - inclusiv cei de la Kremlin - au considerat că regimurile antidemocratice din ţările arabe sunt preferabile în faţa ameninţării islamiste.

"Primăvara Arabă", declanşată în Tunisia la sfârşitul lui 2010, a obligat Parisul, Londra şi Washingtonul să îşi asume alături de protestatari lupta pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor omului, chiar dacă asta a însemnat o schimbare decisivă în strategia lor din Orientul Mijlociu.

Rapid, sprijinirea popoarelor arabe în drumul spre democraţie a devenit pentru Barack Obama un ţel tot atât de important pr