Simfonia lui HAYDN îşi trage numele de la capitala britanică unde, la 4 mai 1795, a avut loc prezentarea ei. După introducerea în re minor, tema principală a Allegro-ului – suplă, melodică – domină întreaga parte întâi, ţinând loc şi de temă secundă. Andantele combină forma de lied cu cea variaţională, având în centru o dezvoltare deosebit de dramatică. Menuetul preia, reorganizându-le ritmic, elemente din tema principală a primei părţi. Finalul, Spiritoso, este conceput într-o vastă formă de sonată, cu temă principală de sorginte populară imitând cimpoiul. Domină vigoarea, căreia cea de a doua temă îi conferă calmul valorilor lungi. Se simte o melancolie prevestitoare? ca de ultim opus simfonic; formulele cadenţiale au o emoţionantă delicateţe, încheierea izbucnind însă în fortissimo pe intervalele dominante în lucrare: cvarta, secunda, cvinta.

Concertul pentru pian şi orchestră nr. 23 în La Major KV 488 de MOZART, a fost terminat în martie 1786, aproape de premiera operei Nunta lui Figaro. Prima parte, Allegro, are un caracter viguros şi avântat. Puţin înainte de sfârşitul expoziţiei, un derivat al temei secunde se impune ca o a treia temă. Partea a doua are balansul unei siciliene, pătrunsă însă de melancolie. Forma este cea de lied (ABA),

dar cuprinzând la reluarea A-ului dezvoltări neaşteptate. În partea a treia, vigoarea rondo-ului aduce sugestii de opera buffa, evoluând către un final în care instrumentul solistic şi tutti-ul orchestral îngemănate au strălucirea unei apoteoze cu bogăţie sonoră acaparantă.

Simfonia în Do major, KV 551, Jupiter, prezentată în primă audiţie la 10 august 1788, încheie ciclul simfoniilor mozartiene. Are o arhitectură ideal echilibrată, cu dimensiuni extinse, admirabil proporţionată printr-o perfectă logică a formei. O culme a creativităţii: "Jupiteriană"! (Numele i-a fost dat de impresarul Johann Peter