Un concert pe care îl aştept de o jumătate de an şi pentru care aş fi putut renunţa la bere, cafea şi câteva cărţi. Pentru că-n ultimele rânduri n-aş fi rezistat. Yanni şi colegii săi de trupă trăiesc muzica la maxim, iar asta li se citeşte pe chipuri. Dacă te afli la 100 de metri de ei, e ca şi cum o femeie frumoasă îţi zâmbeşte de la trei străzi distanţă. Ştii că e acolo, că-ţi face cu ochiul, dar nu poţi s-o vezi.

O jumătate dintre melodiile pe care le-am ascultat în ultima lună erau ale lui Yanni. După concert, 100% sunt ale lui. Parcă mi-e greu să mă despind de atmosfera fascinantă pe care Yanni a creat-o la Zone Arena.

„Bună seara, Bucureşti!" Nu Budapesta, nu Belgrad. „Sunt fericit să fiu împreună cu voi." Acestea au fost primele cuvinte ale lui Yanni, rostite în limba română. Publicul l-a primit de la început cu aplauze frenetice, însă cuvântul „frenetic" a căpătat noi înţelesuri după câteva melodii. Iar spre sfârşitul concertului, scaunele au început să deranjeze, reacţia naturală a publicului fiind aceea de a păşi în faţă, pentru a fi cât mai aproape de zeul muzicii acestei seri.

După ce am fost martorul unei explozii de pasiune şi talent din partea lui Yanni şi a celor din trupa sa, am înţeles pe deplin de ce este singurul artist care a susţinut un concert în Oraşul Interzis din China şi unul dintre puţinii care au concertat vreodată la Taj Mahal în India. Şi n-am crezut niciodată că o trompetă poate să sune atât de frumos!

Piesele grele au fost păstrate pentru a doua parte a concertului. „Nightingale", „The Storm", „One Man's Dream" sau cele două viori care se duelează sunt doar unele dintre ele. Iar Samvel Yervinyan a demonstrat încă o dată (oare mai era nevoie?) că merită să fie ovaţionat de sute de mii de oameni în fiecare an.

Scaune pentru spectatori şi tarabe pe margine. Apă, cola, cartofi prăjiţi, şniţele şi alte bazaco