Recent, am citit în Dilemateca (anul VI, nr. 63/2011, p. 40), un comentariu al lui Alexander Baumgarten la volumul Aristotel la Muntele Saint-Michel, de Sylvain Gouguenheim (Editura Nemira, 2011). Cartea încearcă să propună o rută alternativă a transmiterii Greciei culturale şi filozofice antice către Europa medievală. Nu prin intermediul episodului arab, aşadar, cum se crede îndeobşte, ci prin intermediul unei filiaţii directe, pe care şi comentatorul român o numeşte latinocentrism. Dar acest latinocentrism, reiese din interviul cu autorul, publicat de aceeaşi revistă Dilemateca, este de fapt o moştenire a Bizanţului. Veneţia a fost, printre altele, şi o sursă de circulaţie a influenţelor pre- şi post-1453 între Răsărit şi Apus. Nu numai în ceea ce priveşte pictura, ci şi arhitectura. Ştim acum cu destulă certitudine că Renaşterea datorează mult, artistic cel puţin, Cruciadelor şi, mai ales, cuceririi samavolnice a Constantinopolelui de către latini. Nu mai mică este influenţa celor refugiaţi din calea cuceritorilor islamici. Multe dintre icoanele prezentate de o expoziţie a artei bizantine, găzduită de MNAR, erau făcute de refugiaţi cretani la Veneţia. După ce am vizitat prin Programul „Chorus“ şaisprezece biserici formidabile, am constatat că influenţa răsăriteană a fost importantă aici. Desigur, regiunea poartă în sine o componentă mai pregnant bizantină decît restul Apusului. În definitiv, de unde roşul şi purpura, dacă nu de la bazilei? Justinian a cucerit Italia, dar Veneto îi celebrează memoria mai apăsat decît restul ţării; el şi urmaşii lui au presărat-o cu lăcaşuri de cult care au făcut-o să ocolească goticul, aproape, aproape complet.
DE ACELASI AUTOR Experiment în orizontul tradiţiei O sută de ani de istorie edificată Cine era, cine (mai) este arhitectul? Tradiţia tectonică În primul rînd, desigur, este Torcello şi ale sale mozaicuri de aur,
