Ca să fiu mai bine înţeles, aş începe cu o mărturisire. Am trăit primii 20 de ani din viaţă sub comunism. Am apucat, deci, să văd şi să înţeleg ceva din lumea care mă înconjura. Anturajul familiei mele era format din oameni simpli, obişnuiţi, fără biografii trepidante, fără trecut tumultuos şi, aveam să înţeleg mai tîrziu, fără mare viitor. Oameni ca mai toţi cei de atunci. Nu erau nici activişti de partid, nici securişti, nici directori. Nu erau nici savanţi, nici analfabeţi. Absolut toţi îl înjurau pe Nicolae Ceauşescu şi îi doreau sfîrşitul. N-am întîlnit pe nimeni în anturajul primei mele tinereţi care să-l apere pe Ceauşescu. Nici măcar amintirea celebrului discurs de la invadarea Cehoslovaciei nu-l mai salva. Mulţi dintre cei pe care îi cunoşteam îl urau pur şi simplu. Absolut toţi ascultau „Europa Liberă“ şi considerau postul de radio de la München drept cea mai credibilă sursă de informaţii. Propaganda menită să denigreze „Europa Liberă“ nu prindea deloc. Însă nici unul dintre cei alături de care am crescut în acel cartier ploieştean de blocuri, care se întinde, leneş, de-o parte şi de alta a străzii care întotdeauna s-a numit „Democraţiei“, nu era anticomunist. După cum nu erau nici comunişti. Forma lor de normalitate era să se ţină departe de politică.
DE ACELASI AUTOR Ambasadorul Poveste de Crăciun România altfel. Impresii Răzbunare şi pace Pînă şi înjurarea lui Ceauşescu era, mai degrabă, o formă de dezacord prin distanţare de el, decît una de protest propriu-zis, politic ori civic. Anticomunişti am cunoscut mai tîrziu. Sînt convins că cei mai mulţi dintre cei de vîrsta mea pot depune mărturii identice. Anticomunismul a devenit vizibil, pentru noi, după comunism. Sigur, anticomunismul eroic a fost cel anterior anului 1989 şi puţinii care l-au împărtăşit şi promovat merită, cu adevărat, loc în Panteonul naţional. După 1989, anticomunismul a înc
