Am intrat în pâine într-o zi de luni. Vinerea de dinainte, am studiat clinica şi personalul, computerul şi imensa mea listă de pacienţi programaţi pe… două luni! Doamne, cum am să fac faţă? Şi mai ales cum am să fac faţă la imensul număr de UDA-uri pe care le alesesem deliberat?

Am promis să revin la subiectul UDA, cu care mă familiarizasem oarecum din timpul inducţiei. Când scriam această povestire, am fost întrebată cu inocenţă: ce este UDA? Cred că şi mie, de fapt, deşi la faţa locului, mi-a luat în jur de două săptămâni să înţeleg cum funcţionează. Şi chiar şi acum, când scriu şi predau lucrurile astea, realizez că mai am multe de aflat despre subiect.

UDA sau units of dental activity sunt unităţile de activitate dentară pe baza căreia este evaluată activitatea unui dentist sau a unei clinici. Ele au fost introduse în 2006, în ceea ce s-a numit „Noul Contract“, lansat la 1 aprilie, despre care toţi englezii au crezut că este o mare glumă proastă.

Până în 2006, dentiştii erau plătiţi pe baza raportărilor manoperelor pentru fiecare caz în parte. Deşi era o modalitate corectă, mulţi s-au plâns că dă naştere dubiilor şi chiar practicilor vicioase de raportare incorectă. Întrebarea firească era deci: câştigi cât de mult vrei şi cât de mult raportezi? Ei bine, nu! NHS avea un sistem de protecţie ce limita câştigurile dentiştilor care ar fi raportat mai mult decât ar fi putut să trateze. Şi asta, din nou, a creat motive de nemulţumire. Apoi, pentru că toata lumea se plângea de un sistem ineficient şi nedrept, s-a cercetat şi s-a deliberat: după o analiză a activităţii din ultimele luni ale clinicii, s-au evaluat numărul de manopere standard produse şi frecvenţa lor, iar apoi s-a realizat o încadrare a lor în trei benzi, aşa cum se va vedea mai departe. Pe această bază, numărul de UDA a fost alocat pe clinică şi pe capacităţile clini