Dacă, întorcîndu-te din Austria spre România, te abaţi de la autostrada clasică, o iei puţin spre Graz şi apoi, prin sate, spre graniţa cu Ungaria, dai de un orăşel ciudat care, la prima vedere, pare o butaforie, un studio pregătit pentru un film cu scene medievale, aflat între dealuri pline de struguri, într-un fel de căldare ce te transpune brusc într-un climat subtropical, nu într-unul subalpin. De aici, poate, şi senzaţia de irealitate. Dacă citiţi pe undeva despre aerul de munte din Köszeg – căci aşa se numeşte fantomaticul oraş maghiar de la graniţa austriacă –, să vă îndoiţi! Cînd am ajuns acolo – în primele zile din septembrie – aerul era ca la malul mării înainte de furtună: înăbuşitor şi cald, irespirabil pînă la comoţie. Abia cînd s-a pornit ploaia – şi nu s-a mai oprit toată noaptea – atmosfera s-a rarefiat, Piaţa Jurisics (numită aşa, ca şi Cetatea cu patru turnuri, după căpitanul Miklós Jurisics, care le-a ţinut piept turcilor lui Suleiman Magnificul la 1532) s-a curăţat şi am putut vedea vechiul oraş regal în deplina-i splendoare trecută: Turnul bătrîn, Casa cu steme (unde funcţionează, de 500 de ani neîntrerupt, Primăria din Köszeg), Casa cu picioare, Casa Generalului, Muzeul Farmaciei şi mai ales Poşta veche, care mai funcţiona sigur pe vremea cînd în „Micul Oraş“ de la frontiera vestică a Ungariei mai trăia încă Ágota Kristóf. Înainte de a fugi (à contrecoeur) în Elveţia şi înainte cu mult de a deveni una dintre inovatoarele romanului de la sfîrşitul secolului trecut, Ágota Kristóf a locuit în acest oraş insolit, a făcut aici şcoala (una excelentă, se pare), a citit cîteva biblioteci, s-a îndrăgostit şi a născut primul său copil. Dar toate astea n-ar avea prea multă importanţă dacă „oraşul K.“ (cum îl numeşte scriitoarea în autobiografia sa) – cu atmosfera lui apăsătoare, cu istoria sa regală anihilată de ideologia comunistă, cu cele şapte izv