Pe vremea cînd, în Germania primilor ani de după război, concediile petrecute în Italia sau Spania, în căutarea soarelui şi a rîvnitului dolce far niente, încetaseră să mai fie un lux, în România, la început de an şcolar, cîte un puşti – care se credea mai isteţ – se lăuda că şi-a petrecut vacanţa în RFG. Urma o nedumerire uşor invidioasă, dezamorsată printr-un hohot de rîs de călătorul imaginar: RFG înseamnă refugiu în fundul grădinii!!!
O formulă contrastînd dramatic azi cu impetuoasa expansiune la scară planetară a turismului în masă. Idealurile însă, în bună parte, au rămas aceleaşi ca pe vremea lui Baudelaire: lux, calm şi voluptate. Şi mai mult soare – mă simt tentată să adaug, după o vară noroasă, ploioasă şi rece în Germania, ca în mai tot apusul şi nordul Europei… Unde, cu ani buni în urmă, verile erau, ca şi zăpezile de altădată din balada lui Villon, „ca la carte“, chiar şi pe ţărmurile Atlanticului, ale Bretaniei, ale Finis terrae, cum numiseră romanii capătul lumii luate de ei în stăpînire, înainte de a fi ajuns şi dincolo de Canalul Mînecii. Bretania avea să devină, ani buni la rînd, după plecarea definitivă din ţară, ţinutul în care aveam să petrec vacanţe unice, de neuitat cu familia şi prietenii francezi.
DE ACELASI AUTOR Despre atentate și atentatori Penița și laptopul Cioran - şocant şi enigmatic Fluturele și uraganul sau Fukushima și folozoful Într-una din primele veri bretone, am fost confruntată cu o problemă de „imagologie“ turistică. Eram încă proaspăt sosiţi în Apus, dornici să vedem cît mai multe, nevoiţi să cheltuim cît mai puţin. Am ajuns la Plouguerneau, la orele prînzului. De acolo, cu o barcă sau un vaporaş, se putea ajunge pe Île de la Vièrge, unde se înălţa cel mai mare far de piatră cioplită din Europa, căptuşit în interior cu dale de faianţă opalină. Dar în Franţa, la orele amiezii, se închid şi prăvăliile, şi biro
