Pentru omul muncii din Epoca de Aur, concediul era un favor. Era tare scurt (sau aşa ni se părea) – 15 zile lucrătoare pe an pentru muritorul de rînd, adică mai puţin de trei săptămîni (sîmbăta era nelucrătoare doar o dată pe lună). Pe lîngă asta, era strict programat, salariaţii dintr-un serviciu nu puteau lipsi toţi odată, aşa că se proceda prin rotaţie: un an îl luai în august, următorul în octombrie. Desigur, unii se descurcau mai bine decît ceilalţi, de multe ori reuşeau să aibă concediu în acelaşi timp cu nevestele.

DE ACELASI AUTOR Anarhia salvează România Toponimii Cînd e cutremur, nu vă sunaţi părinţii! Persoane, personaje, personalităţi Dacă erai fericitul posesor a două săptămîni libere în timp de vară, începeai să-ţi cauţi locul unde să ţi le petreci. Tot omul voia la mare, ceea ce, din punctul de vedere al banilor, nici nu era din cale-afară de greu. O cameră de două locuri într-un hotel decent era sub 100 de lei, salariul mediu, în 1989, era 3000 (astăzi, camera e 200 de lei, salariul mediu sub 1500). Problema era că nu o găseai (conform principiului de bază al economiei socialiste – totul e ieftin, dar nimic nu se găseşte). La majoritatea hotelurilor din ţară, dacă te duceai, ca prostul, la recepţie şi cereai o cameră, în nouă cazuri din zece primeai răspunsul „n-avem!“. Pe litoral, nici cu suta în buletin n-aveai şanse. Aşa că trebuia să-ţi iei, din timp, bilet prin ONT (agenţia de turism de stat, evident – singura). Asta se putea numai dacă aveai o „pilă“, adică fie pe cineva „de sus“ care să dea un telefon, fie erai profesor şi aveai în clasă o mămică (nu, nu mămica era elevă, aţi înţeles) funcţionară la agenţia cu pricina, fie erai vînzător la Alimentara şi puneai din cînd în cînd deoparte pentru aceeaşi doamnă un muşchiuleţ, un ness, ceva. Mai era varianta Sindicatului, care avea reţeaua proprie de hoteluri, ceva mai ieftine şi mai mod