Zilele trecute a avut loc – în presa timpului, cum se zice – o reabilitare a unui om şi a unei idei româneşti care, timp de 40 de ani, s-au bucurat numai de dispreţ şi hulă. De cînd am învăţat ce este o autobiografie, am apreciat că 40 de ani constituie cea mai fiabilă unitate de timp.

DE ACELASI AUTOR Puseuri de toamnă La un sfert de veac de cînd s-a dus Turnătoria ca discurs amoros Curs scurt de sociologie a şepcii la români Omul care a fost reabilitat se numeşte Angelo Niculescu, antrenor emerit de fotbal, iar ideea sa, în limba română, temporizare. Un buletin de specialitate al Federaţiei Internaţionale de Fotbal îi atribuie în 2011 lui „nea Angelo“ paternitatea aşa-zisului tiki-taka, acel îndelung joc de pase prelungite cu care Barcelona face furori. „Pare de dimensiunea fantasticului – scrie Radu Oprişan în Gazeta Sporturilor din 29 august – dar e absolut real, nu o spunem noi, FIFA o afirmă oficial“: Angelo Niculescu e părintele tiki-taka. Ziaristul s-a dus acasă la inventator să-i comunice vestea, şi omul – peste două săptămîni împlineşte 90 de ani – a emis imediat regretul că nu mai are la îndemînă caietele cu scheme făcute în urmă cu 40 de ani, înainte de Mondialul 1970 din Mexic, în care România juca într-o grupă infernală: cu Anglia şi Brazilia, campioane mondiale, şi Cehoslovacia, o vicecampioană; dar s-a apucat, fără multă melancolie, să (ne) explice: „Ideea era că nu avem valoarea adversarilor (aha! – exclamaţia mea) şi atunci mingea trebuia să rămînă la noi cît mai multă vreme... Era un joc de pase succesiv dezvoltate de-a latul terenului (alt aha!) aşteptînd să speculăm spaţiile libere pe poziţiile viitoare“... Cu această tactică (nu-i puteam zice tiki-taka), România a învins acolo Cehoslovacia cu 2-1 – şi ne-am urcat pe pereţii caselor noastre –, apoi a pierdut strîns cu 0-1 în faţa Angliei – care a fost felicitată pentru acest rezultat