La finalul lunii mai m-am trezit de pe o zi pe alta fără obiectul muncii. Se făcea că pe motiv de mail care nu pică bine la stomac şi orgolii s-au restructurat posturile. Ai să te gândeşti că e imposibil să se întâmple aşa ceva atunci când ai de-a face cu oameni în armonie cu cei şapte ani de-acasă, însă uite că există locuri unde acest gen de abordări fac deliciul existenţei zilnice.

Acum, la câteva luni de la incident, mă lupt din greu să fac ceea ce îmi place, să îmi găsesc ocupaţia care să mă trezească cu zâmbetul pe buze în fiecare dimineaţă, ard de nerăbdare să fiu competentă în ceea ce îmi e aproape de inimă, dar nu îmi iese nicicum. Uneori am senzaţia că asta a fost, atât s-a putut, restul e compromis. Acela al reorientării profesionale, al acceptării de a-mi continua restul zilelor într-un mediu care mai degrabă mă încarcă de inferioritate spirituală decât îmi aduce satisfacţie. Un loc care îmi dă o linişte artificială – că am şi eu încotro să mă îndrept şi de unde să plec zilnic şi la final de lună îmi pot plăti rata fără somaţii.

Cineva îmi spunea că e destul de uşor să-şi găseşti ceva de lucru. Că fiecare post are un preţ, că la asta se rezumă tot. Ei bine, eu insist că nu e chiar aşa. Dar dacă nu e chiar aşa, atunci cum este? Cum se face că nicio aplicaţie lăsată la taraba de job-uri nu e băgată în seamă? Să fie pentru că eu aplic dintr-un oraş pentru alt oraş? Capitala nu primeşte călduros salutul muncitoresc al provinciei? Chiar dacă este vorba despre un om cu poftă de cunoaştere şi emoţia unui început, gata să intre în iureşul zilnic al locului unde se întâmplă ceea ce el îşi doreşte? Sau totul se rezumă la un simţ ascuţit al momentului oportun pe care eu nu îl am şi destinul nu are decât să joace alba-neagra cu aspiraţiile şi gândurile mele până când mă plictisesc?

E posibil să fie şi de la faptul că nu am talent la întocmit CV-