Cunosc pe de rost Biroul Oval. Cele două canapele puse faţă-n faţă, măsuţa joasă dintre ele, covorul rotund cu emblema prezidenţială în mijloc, uşa ascunsă-n tapet, comodele Queen Anne lipite de pereţii laterali, cea din faţa ferestrei, pe care stau obiectele personale ale preşedintelui (Clinton îşi ţinea acolo colecţia numismatică, Obama - poze de familie), şemineul alb, fotoliile de piele din faţa lui, lămpile masive aşezate la capătul sofalelor pe mese tăiate în semicerc şi biroul prezidenţial - numit Resolute, după lemnul navei din care-a fost făcut -, o masivă piesă victoriană, încadrată de steaguri. De-a lungul timpului, încăperea a ars, a fost reconstruită, apoi mutată.

Preşedinţii americani din era televiziunii au personalizat-o cu discreţie, schimbând mobilele, dar niciodată amplasamentul lor, astfel încât redecorarea să nu afectaze identitatea locului. Biroul Oval a rămas, aşadar, uşor de recunoscut, chiar dacă Reagan prefera albul, Clinton - contrastul între albastru şi roşu, iar Obama - tonurile neutre de bej, maro şi muştar. Pentru americani, spaţiul are valoare sentimentală şi istorică: din spatele Resolute desk au fost decretate războaie, au fost fost prezentate demisii, au fost rostite discursuri, ce au ţinut naţiunea cu sufletul la gură. Pentru restul lumii, Biroul Oval este spaţiul simbolic al superputerii, încăperea marilor deliberări, al deciziilor cu impact mondial, locul interzis, în care pătrund doar privilegiaţii, funcţia de şef de stat negarantând, automat, accesul. Cu toate acestea, este cel mai familiar cabinet oficial de pe planetă, îi poţi face oricând un tur virtual, iar preşedintele american nu poate fi imaginat în afara lui. Acolo munceşte el.

Aş vrea să-l pot integra şi pe preşedintele României în camera lui de lucru de la Cotroceni, dar nu am văzut decât două poze cu cabinetul lui dreptunghiular. E lambrisat, încărcat