„Daca aş fi Guvernul Boc, uite ce-aş face…“, îşi începe amicul meu expozeul, zîmbind uşor. Ştie că tot românul se pricepe la fotbal şi agricultură, astfel încît, beneficiind de suficientă autoironie, îşi continuă ideea. „Aş orienta toată agricultura românească spre producţie din asta bio-eco-tradi. Să umplem Europa cu produse proaspete.“ Mă pufneşte rîsul. Atmosfera este amicală, nu risc să-l contrariez. Cu toate astea, mă provoacă să-i explic noima reacţiei mele.

Încep de la raft. Îi amintesc că, prin toate reţelele mari de supermarketuri, au apărut linii întregi de „produse tradiţionale“. Etichetate ca atare, cu o mică bulinuţă de culoare verde. Îi povestesc că am încercat să iau legătura cu producătorii. Voiam să îi cunosc, să îi felicit pentru faptul că au dus nişa de „tradiţionale-bio-eco“ în mainstream. Eram parşiv. De fapt, voiam să aflu ce fel de producţie au, cum şi-au organizat-o şi cît de bio-eco mai sînt, din moment ce livrează, regulat, în cantităţi apreciabile, produse-standard către lanţurile de supermarketuri. Nu am găsit informaţia de bază, adică o indicaţie a numelui producătorului, pe etichete. Drept pentru care, total nedumerit, am sunat Sursa, adică pe un bun cunoscător al industriei agroalimentare, om care nu se fereşte să numească şi lucrurile ruşinoase din breaslă (atunci cînd nu îi sînt atinse propriile interese, evident). Omul îmi explică la telefon, calm, care e secretul. „Produsele tradiţionale“ din supermarketuri sînt fabricate de marii fabricanţi pe care îi găseşti la tot pasul prin toate magazinele. Fabricanţi industriali binecunoscuţi care acceptă oferta supermarketurilor de a produce kaiser, cîrnaţi „de casă“ sau şunculiţă „ţărănească“, fără indicaţie de fabricant, sub brandul propriu al negustorului. Sursa mai apreciază că, în ritmul ăsta, în scurt timp se va duce de rîpă renumele etichetei „produs tradiţional“. Deşi capita