(apărut în Dilemateca, anul V, nr. 53, octombrie 2010)
La fel ca Art Nouveau, Belle Époque rămîn cuvinte intraductibile, imposibil de înlocuit. În Franţa tuturor exceselor, ele se confundă pentru vecie cu un secol XIX muribund şi cu un strălucit început de secol XX: anul 1900 - strălucire, graţie, volute, plante încîrligate, doamne încorsetate, talii mai mult sau puţin de viespe, decolteuri profunde, domni mustăcioşi, în frac, cu garoafă la butonieră, valsînd într-o fermecătoare şi inocentă superficialitate. Între creatorii acestei atmosfere, nume ilustre: Guimard, Daum, Galle, Tiffany, prinzînd din zbor ceva din acest vîrtej ameţitor de început de veac. Societatea high life cultivă moda englezismelor: face footing în Bois de Boulogne, se plimbă în tilbury, ia five o'clock tea în grădinile Bagatelle, lunch la Pré Catelan. Un anume Maxim îşi transformă numele în restaurantul Maxim's.
Henri Gault, unul din tandemul celebrilor autori de ghiduri gastronomice, semnează textul unei frumoase cărţi despre acele vremuri: La Belle Époque a table.
1989, Expoziţia Universală, Turnul Eiffel! Noutatea arhitecturii metalice! Gustave Eiffel oferă celor 300 de muncitori care au lucrat la ridicarea giganticei construcţii o imensă gustare cu pîine, saucisson, brînzeturi.
Ca niciodată, explodează proverbiala joie de vivre, simbol al spiritului franţuzesc.
Pofta de mîncare revine. Lumea bună se înfruptă în saloane, la banchete, în restaurante de lux, atrasă mai degrabă de elementul decorativ, de strălucirea ambianţei decît de calitatea hranei.
E greu să fii acceptat în saloane, care sînt foarte selective; doamnele deosebite "primesc", împărţindu-şi săptămîna. Tînărul Proust aşteaptă trei ani pentru a fi acceptat de contesa Geffruhle în salonul ei rîvnit de toată lumea, fără să ştie că va deveni ducesa de Guermantes, personajul central al Căutăr
