Dacă vrem să ne furăm singuri căciula, atunci n-avem decât să îngânăm corul care spune că Oţelul a făcut o partidă onorabilă.

Pe alocuri îndrăzneaţă, cu vagi accente de curaj şi cu o circulaţie bunicică. Am avut o ţaca-paca - asta e varianta indigenă pentru tiki-taka-adormitoare mai mult pentru noi decât pentru ei. Am primit primul gol din neatenţie şi al doilea din neglijenţă. Iar la final Paraschiv putea aduce o egalare dorită de un neam întreg.

Acesta ar fi pachetul convenabil de concluzii. Cel care ne-ar ajuta enorm să reuşim marea izbândă a furtului propriei noastre căciuli. Amăgirea că existăm din moment ce am reuşit să aburim oglinda care ne-a fost pusă la nas.

În realitate, pe elegantul „Sankt Jacob" Oţelul a arătat ca lelea Floarea, care de obicei când vine la oraş se descalţă la barieră, se spală pe picioare la cişmea şi-şi pune gumarii. De data asta, lelea Floarea a mers la pedichiură, şi-a ras caşcavalul de pe călcâie, şi-a pus ciorapi de mătase, s-a cocoţat pe tocuri „six inchees" şi după puţin timp au început s-o doară bătăturile.

Pe măsură ce treceau minutele, observam că Oţelul e o echipă cuminte, disciplinată, care aleargă mult, dar n-are ştaif, n-are valoare, n-are dichis, calităţi obligatorii într-o competiţie de rangul Ligii Campionilor. Poate fi o Viktoria Plzen, o Bate Borisov, dar mai are mult până să fie măcar o Unirea Urziceni. Care n-avea nici ea cine ştie ce comori pe raft, dar era de-o vivacitate teribilă, capabilă să-i aducă opt puncte în grupă.

Dacă ar fi să vorbim de valori, atunci Antal merită câteva cuvinte. Blondul cu bentiţă, cu plămâni de Bikila Abebe şi cu privire de Gavroche, face cam toată faţa Oţelului. Dar, din nefericire, aşezat lângă părţi moi ca Filip, Giurgiu sau cei doi fundaşi centrali, el pare un armăsar hrănit cu jăratic pe care-l înhami ca un car cu roţile pătrate.

Chiar şi aşa