Aşteptat cu nerăbdare de melomanii din întreaga ţară, Festivalul „George Enescu“ a debutat, în prima zi de septembrie, sub semn aniversar, ediţia XX desfăşurându-se în preajma împlinirii a 130 de ani de la naşterea Maestrului căruia îi este dedicată manifestarea. Un motiv în plus pentru a spera într-o deschidere pe măsură, dar după cuvântul rostit de directorul Festivalului, Ioan Holender, de ministrul Culturii, Hunor Kelemen, şi de Andrei Pleşu (cel care, în 1991, aflat în aceeaşi postură, susţinea un discurs punctat, ca şi de această dată, cu aluzii inteligente şi asocieri pline de umor), am ascultat Residentie Orkest din Haga, dirijată de Christian Badea, propunând Simfonia nr. 1 de Enescu şi Simfonia nr. 10 de Şostakovici, parcurse anost, fără relief şi parcă… interminabil, dar aplaudate după fiecare parte de publicul care astfel s-a dovedit a fi, în majoritate, doar conjunctural într-o sală de concert. În seara următoare, ansamblul a sunat totuşi mai omogen şi mai curat în Atlantis de Dan Dediu (piesă premiată la ediţia 1991, dar prezentată abia acum în primă audiţie absolută), acompaniindu-l apoi pe Dan Grigore în „la minorul“ de Grieg, interpretat de cunoscutul pianist în spiritul partiturii, cu un tuşeu rotund şi o expresivitate adecvată, ansamblul dovedind apoi, în Simfonia fantastică de Berlioz, că poate cânta şi convingător, dirijorul simţindu-se probabil mai în largul său în opusurile romantice.

Dar nici seria recitalurilor de după-amiază nu a avut o soartă mai fericită în primul program, pianista Akiko Ebi (apreciată de mulţi dintre noi în colaborarea sa cu Martha Argerich, în lucrări la două piane reluate adesea la TVMezzo), dezamăgind profund în Fantezia cromatică şi Fuga de Bach, departe de stilul şi atmosfera cerute, abordând opusuri de Liszt, Debussy sau Toyoda cam în aceeaşi manieră, pentru ca Suita nr. 2 de Enes