Alba Iulia. Anul 1946. În curtea şcolii primare de pe strada Călăraşi, clasa a treia e în recreaţie şi joacă „Coada şarpelui“ – un joc nu chiar paşnic, mai ales pentru ultimii din coadă, care pot fi azvârliţi de pereţi sau de gard, în meandrele ale Publicitate rgate ale „şarpelui“. Cu ochii ei blânzi şi încurajatori, o fetiţă frumoasă urmăreşte atent, de pe margine, peripeţiile colegilor din coadă şi strânge la piept o mică trusă de prim ajutor. N-ar fi prima dată când ar „trata“ accidentaţi. Este Rodica Popescu, fiica celui mai bun medic de familie din oraş (era medic militar, dar ne vedea des şi ne primea oricând, fără bani, în cabinetul amenajat în propria-i casă).

Douăzeci de ani mai târziu. Rodica şi-a încheiat stagiul la ţară, e cadru didactic la Medicina din Cluj şi stă împreună cu părinţii, acum pensionari. Le fac o scurtă vizită. Ca de obicei, tatăl, doctorul, vrea să vadă cum arăt şi mă cheamă la fereastră. E aproape complet orb. Rodica şi-a ales specialitatea: oftalmologie.

De atunci, Rodica devenită Pop şi profesor de oftalmologie, ochii ei blânzi şi încurajatori, modeşti şi competenţi au urmărit fără întrerupere, cu trusa de prim ajutor la piept, evoluţia pacienţilor, a studenţilor, a oamenilor din jur, până nu demult, când spre durerea tuturor – inclusiv a celor trataţi de ea în curtea şcolii – ne-a părăsit, trecând în lumea celor drepţi.

Somn uşor, Rodica noastră dragă!

Alba Iulia. Anul 1946. În curtea şcolii primare de pe strada Călăraşi, clasa a treia e în recreaţie şi joacă „Coada şarpelui“ – un joc nu chiar paşnic, mai ales pentru ultimii din coadă, care pot fi azvârliţi de pereţi sau de gard, în meandrele ale Publicitate rgate ale „şarpelui“. Cu ochii ei blânzi şi încurajatori, o fetiţă frumoasă urmăreşte atent, de pe margine, peripeţiile colegilor din coadă şi strânge la piept