Orice ar spune scepticii de serviciu, există momente definitorii pentru identitatea şi viitorul unei comunităţi politice, puncte nodale în funcţie de care se structurează alianţe şi opţiuni fundamentale. Demnitatea acţiunii politice se verifică prin luciditate, coerenţă şi consecvenţă.

Este exact ceea ce asigură relaţiei dintre România şi Statele Unite calităţile durabile dobândite în ultimii ani. Mă gândesc la întreaga politică externă de după 11 septembrie 2001 când, de o manieră non-partizană, forţele politice din România care constituie ceea ce se cheamă "the mainstream" s-au pronunţat, fără ambiguităţi, în favoarea acţiunilor occidentale de rezistenţă împotriva terorismului şi de susţinere a democratizării în regiuni extrem de volatile. Alianţa democraţiilor este reazimul speranţei în lumea de azi. Prefigurarea acestei politici externe poate fi găsită, neîndoios, în orientarea pro-NATO din perioada Emil Constantinescu, inclusiv curajul de a susţine, în pofida virulentelor critici venite dinspre PDSR (predecesorul PSD-ului) si PRM, a intervenţiei militare NATO din fosta Iugoslavie în primăvara anului 1999 (un rol important l-a jucat ministrul de externe din epocă, Andrei Pleşu). Aceste acţiuni nu se desfăşoară fără costuri, inclusiv dureroase sacrificii de vieţi omeneşti. Izolaţionismul, anti-globalismul şi pacifismul, oneste sau ipocrite, se mobilizează împotriva oricărui gest intervenţionist. Dar este vorba de mize vitale pentru viitorul valorilor în care cred şi pe care înţeleg să le apere democraţiile liberale.

Conciliatorismul în raport cu mişcările radicale anti-democratice, cu ceea ce se cheamă "rogue regimes", s-a dovedit întotdeauna o carte pierzătoare. Preşedintele Traian Băsescu nu a făcut niciodată vreun secret din faptul că parteneriatul strategic cu Statele Unite constituie o axă principală a politicii externe româneşti. Pot ex