A existat o lungă perioadă din viaţa mea în care mi-am dorit, asiduu, să fac parte dintr-un grup. Să trăiesc în colectivitate. Să fiu doar o umilă părticică dintr-un întreg, la prima vedere alcătuit din mai mulţi, dar, de fapt, o singură... entitate. Toţi pentru unul, unul pentru toţi, uniţi în simţire...
În facultate, exact cînd făceam demersurile necesare să intru în ceea ce mie mi se părea cel mai cool grup al momentului, m-am îndrăgostit şi nu mi-am mai petrecut nici o zi din viaţă cu respectivii oameni. Tot în studenţie, de cîte ori ieşeam la bere, socializam cît socializam şi, deodată, nu ştiu cum se făcea, dar deveneam mai curînd spectator al oamenilor de la masa la care stăteam. Aş spune că mă ridicam cumva... desupra – dacă nu ar suna fals superior sau paranormal: în sensul că, după un timp, nu mai participam de-a dreptul la discuţii, doar observam...
DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriu Să fi fost inadaptabilă? Autistă? Cert e că, după ani, constat că mi se întîmplă aproximativ acelaşi lucru. De cîte ori mă aflu în mijlocul unor comunităţi extinse, pe care, de altfel, mi le doresc, nu prea ştiu să mă port: mă simt stînjenită. Nu ştiu dacă să fiu eu fata cea bună care să intre în vorbă cu toată lumea, să se ducă de la unul la altul şi să se prezinte, politicos şi aparent casual, cu niscaiva vorbe de duh... Am practicat „sportul ăsta“ în adolescenţă: şi am constatat că, de cele mai multe ori, reciproca nu e valabilă. Ceilalţi nu-ţi întorc, de fiecare dată, politeţurile, atitudinea voit optimistă şi comunitaristă... Se ştie, iarăşi, că lucrurile nu trebuie făcute pentru recompense sau reciprocitate (ori alte plicticoase cuvinte începînd cu „re“), ci în sine. Dar cine poate avea tăria să acţioneze astfel, de fiecare dată...? Anul acesta, prin diversele peregrinări, am încercat s
