● Mildred Pierce (SUA, 2011), de Todd Haynes.

Cel mai cărnos film american ajuns pe ecranele româneşti în ultimele multe luni nu e un film de cinema, ci o miniserie de televiziune difuzată de HBO, în fiecare luni seara, timp de cinci săptămîni, începînd din 5 septembrie. Spunînd povestea unei femei (Kate Winslet) care reuşeşte să se ridice prin forţele proprii chiar în timpul marii crize economice din anii ’30 – dintr-o biată casnică părăsită de un soţ scăpătat, ea devine, în cîţiva ani, patroana unui lanţ de restaurante –, dar care, în tot acest timp, creşte la sîn un şarpe crezînd că e o fiică, Mildred Pierce e o telenovelă extrem de inteligentă, al cărei conflict generic/arhetipal – mamă martiră contra fiică-scorpie nerecunoscătoare –, alimentat din belşug cu histrionismele şi coincidenţele de rigoare, e subîntins în permanenţă de analiza fină a resorturilor (în primul rînd) socio-ideologice şi (într-o măsură mai mică) abisal-libidinale ale celor două (principale) psihopatologii prinse în luptă. Povestea lui Mildred e, pe scurt, povestea unei false emancipări: tragedia unei femei care, pe de-o parte, confirmă cu brio, prin ascensiunea ei socială, mitul conform căruia în America nu există oprelişti pentru cine e întreprinzător şi munceşte din greu, iar, pe de altă parte, rămîne victima unor diviziuni de clasă cu atît mai inescapabile cu cît operează cu maximum de severitate la ea în cap şi – prin fiica ei – la ea în casă. Cu alte cuvinte, mai mult decît pe valorile democratice care au făcut posibilă propria ascensiune, Mildred continuă să pună preţ pe nişte valori aristocratice din perspectiva cărora datul ei din coate, pusul ei de ban pe ban, lipsa ei de naturaleţe în exerciţiul privilegiilor de femeie bogată (mai puţin „naturale“ pentru ea decît pentru cineva care le-a moştenit, în loc să muncească pentru ele) sînt iremediabil vulgare. Ea reuşeşte să f