(apărut în Dilemateca, anul V, nr. 51, august 2010)

Cititul ni se pare "natural", la fel ca respiratul sau mersul pe jos, o deprindere universală, desfăşurată după aceleaşi reguli, atît în zilele noastre, cît şi în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat. Este însă suficient să aruncăm o privire asupra unei pagini dintr-o carte manuscrisă din secolul al XIV-lea pentru a ne da seama că maniera în care era citită diferă foarte mult faţă de obişnuinţele cititorului de azi. Practicile şi gesturile lecturii s-au schimbat de-a lungul timpului, odată cu transformarea suporturilor materiale ale scrierii. Textele nu pot fi disociate de materialitatea lor. Formatul cărţii, punerea în pagină, organizarea internă a textului, regulile ortografice îndeplinesc o funcţie expresivă şi determină modalităţile de lectură. Istoricii vorbesc despre mai multe "revoluţii ale lecturii" care au modificat obişnuinţele şi preferinţele cititorilor: înlocuirea ruloului de papirus de către codex, trecerea de la lectura cu voce tare la lectura silenţioasă, inventarea tiparului, apariţia textului electronic.

Lectura ruloului de papirus

Primul suport care a făcut posibilă redactarea unor texte de mari dimensiuni a fost ruloul de papirus. Tulpina de papirus era prelucrată prin uscare, presare şi lustruire, obţinîndu-se o suprafaţă netedă, un material suplu pe care se putea scrie. Potenţialul "tehnologic" a fost repede sesizat de egipteni, care au început să lipească foile de papirus, unele în continuarea celorlalte, într-o bandă continuă lungă de 6-10 metri şi lată de 20-30 cm. Din Egipt papirusul a fost importat în Grecia şi apoi la Roma (sec. VII-V î.Hr.).

Pentru a putea fi manipulat cu uşurinţă, sulul de papirus era rulat pe un cilindru confecţionat din lemn sau din metal, numit umbilicus ("buricul" cărţii). De unul din mînere se ataşa o etichetă pe care se afla