● Marin Mălaicu-Hondrari, La două zile distanţă, Editura Charmides, 2011.

„De atîtea ori începusem să scriu proză şi sfîrşisem prin a scrie poezie“, se confesează, la un moment dat, naratorul din Cartea tuturor intenţiilor, o carte de proză apărută în 2006, dar care l-a lansat pe poetul Marin Mălaicu-Hondrari abia la reeditare, doi ani mai tîrziu. Acel mic roman a stîrnit ecou în breasla poeţilor şi a deschis calea unui al doilea, Apropierea (2010), mai consistent şi mai închegat, atît stilistic, cît şi narativ, păstrînd însă intact filonul biografic, poetic şi intelectual care plăcuse atît. După cum se vede, relaţia lui Marin Mălaicu-Hondrari cu poezia şi cu proza sînt aşa cum trebuie să fie – complexe şi e greu să-l surprinzi pe scriitor într-o schemă de gen. Cu atît mai mult cu cît, deşi poeţi care se apucă de scris proză există destui şi din toate generaţiile, prozatorii care să se apuce sau care să se întoarcă, după mulţi ani, la poezie, sînt nişte excepţii. După ce a camuflat-o în proză, Marin Mălaicu-Hondrari însă se întoarce şi, ca să mă exprim preţios, îşi dă poezia pe faţă în acest volum cu poeme mai vechi şi mai noi.

DE ACELASI AUTOR Bilanţ 2012 Cel mai rapid roman din lume Conjuraţia Eminescu (II) Inocenţa. Roman & muzeu „Immigrant Song. Poemele din Córdoba“ este primul şi cel mai consistent dintre cele trei cicluri distincte, întinzîndu-se pe mai bine de jumătate din carte, şi pare o abordare mai interiorizată a Cărţii tuturor intenţiilor. Decorurile, preocupările, personajele şi chiar temele se suprapun, versuri sau fraze ar putea imigra dintr-un poem într-un fragment de roman şi invers, trecînd dintr-o carte în alta ca între două volume comunicante. Necesitatea, iluziile şi calea scrisului, tema înstrăinării şi a singurătăţii, tentaţia sinuciderii, angoasele ce compun „vieţuirea la limită“ şi-au făcut loc în ambele cărţi născute una di