Pe o bancă, într-un parc, un dialog între mamă şi copilul ei, de 9-10 ani: cel mic îi povestea un conflict pe care-l avusese cu un coleg, iar mama îi tot cerea detalii despre motivele care au dus la ceartă. „Tu ce crezi, cum ar fi trebuit să fac?“ Întrebarea a răsărit pe buzele copilului, fără arţag, fără parapon, candid şi sincer. Aştepta răspunsul curios şi fără rezerve.

DE ACELASI AUTOR Moş Crăciun cu ATV Scriitori cu corp No comment Un proiect curajos Auzim rar în spaţiul public românesc, în viaţa noastră de zi cu zi, această întrebare: o invitaţie sinceră, onestă la dialog. În general, comunicarea cu celălalt, la televizor, în ziare, la serviciu, se produce de pe poziţii de forţă: intrăm în conversaţie cu baioneta în poziţii de tragere, fiindcă avem de apărat certitudini, principii. Acuzăm, înainte de a căuta răspunsuri, înlocuim reflecţia cu ţîfna şi curiozitatea cu ocările. N-avem parteneri de dialog, ci adversari. Nu mai există plăcerea de a dezbate un subiect, ci dorinţa de a domina auditoriul, oricare ar fi el, politic, cultural, amical. O carte, o conferinţă, un articol, o emisiune sînt toate, sau ar trebui să fie, o invitaţie de a răspunde la întrebarea: „Tu ce părere ai?“. Rămînem însă indiferenţi în faţa ei, dacă răspunsul nu îndeamnă la gîlceavă, dacă nu naşte sămînţă de scandal. Vrem rar să aflăm părerea celuilalt. Vrem doar să se ştie părerea noastră. Iar pentru asta, nu precupeţim nici un efort şi nici o regulă de civilitate, de dialog nu ni se pare de netrecut.

Un bun prilej de a exersa arta conversaţiei, bucuria dialogului fără înfrînţi şi învingători, fără baricade şi arme, este acela în care te afli lîngă copilul tău. Ştiu că, în faţa întrebărilor lui, a poveştilor din lumea lui, despre colegi, profesori sau prieteni, sîntem tentaţi, deseori, să-i oferim experienţa noastră, răspunsurile noastre ferme, adevărurile verificate pe