Nu întotdeauna contemporanii oamenilor de valoare realizează, încă din timpul vieţii acestora, semnificaţia unei vieţi închinate exclusiv binelui celor din jur. Cuvintele ocazionale rostite atunci când aceştia dispar se pierd pe măsură ce timpul trece. Istoria medicinii rămâne să memoreze în scrieri viaţa şi faptele personalităţilor ce marchează evoluţia acestei vechi îndeletniciri. În prima zi din toamna acestui an, am aflat cu inima strânsă dispariţia colegului meu de an, profesorul Alexandru Pesamosca. Chiar dacă toţi ştiau că sfârşitul se apropie, parcă nu ne venea să ne gândim la acest moment, mai ales că cei de aceeaşi vârstă cu el evită să stăruie prea mult cu gândul asupra inevitabilului. Plecarea dintre noi a profesorului Alexandru Pesamosca (a lui Pesi, cum îi spuneam noi) obligă la unele reflecţii, în primul rând fiindcă cred că astfel de oameni sunt rarităţi în zilele noastre. Când se hotărăşte să păşească în această profesie, orice tânăr se gândeşte la cel puţin trei motive pentru care ar merita această alegere; am să le enumăr (din păcate) în ordinea inversă decât cea care stă azi la baza acestei opţiuni: vocaţia, poziţia socială, avantajele materiale. O spun cu amărăciune, fiindcă nu acestea sunt preceptele învăţate de la profesorii noştri. Dar ceea ce pot spune cu certitudine este că profesorul Pesamosca a fost animat, de-a lungul îndelungatei sale cariere, exclusiv de dorinţa de a-şi consacra întreaga pricepere şi putere de muncă sănătăţii şi îngrijirii mic Publicitate ilor săi pacienţi. Evident că încă din studenţie, dar mai ales în timpul activităţii profesionale, orice medic este obişnuit cu lungile ore petrecute în spital la căpătâiul bolnavilor (mai cu seamă în timpul orelor de gardă), dar câţi dintre noi rămân în spital întreaga viaţă, consacrându-se exclusiv profesiei? Căci exclusiv profesiei şi-a consacrat viaţa acest om