Preşedintele bielorus, Alexandr Lukaşenko, a surprins întreaga lume prin anunţul că va elibera toţi deţinuţii politici în luna octombrie. La suprafaţă, cel supranumit ultimul dictator al Europei dă semne de disponibilitate la reformă. Mai degrabă, însă, această declaraţie ar trebui privită prin prisma jocului de-a şoarecele şi pisica, pe care Lukaşenko îl face cu Occidentul de prea mulţi ani încoace.
De 17 ani, Lukaşenko este la cârma Belarusului, ţară pe care o conduce într-un stil ce ne aduce aminte de Uniunea Sovietică. Majoritatea economiei este în proprietatea statului, jurnaliştii sunt hărţuiţi, oponenţii politici sunt bătuţi şi arestaţi, iar serviciul secret, ce poartă în continuare numele de KGB are o reţea de informatori demnă de admiraţia oricărui dictator.
În acest context, UE şi SUA au impus o serie de sancţiuni împotriva regimului autoritar de la Minsk. Acestea au fost înăsprite după farsa electorală ce a purtat numele de alegeri în decembrie 2010. Numai că Alexandr Lukaşenko se confruntă cu o criză financiară proprie: inflaţia atinge pragul de 50%, iar preţurile aproape s-au dublat din ianuarie. Preşedintele are nevoie disperată de asistenţă externă, dar aceasta este blocată de Occident, în lipsa reformelor politice şi democratice.
Aşadar, amnistia acordată deţinuţilor politici este o încercare tacită de a îmbunătăţi relaţiile cu Vestul, nu o dorinţă autentică de reformă în ţară. Lukaşenko acţionează în spiritul unei uşi batante montate la intrarea în închisorile KGB. Ba încarcerează prizonieri, când aceştia trec de o anumită limită, ba îi eliberează când sancţiunile occidentale devin prea greu de suportat. Este o mişcare ieftină şi cinică, de care autocratul se foloseşte pentru a intra în graţiile Vestului. Pentru că, indiferent dacă oponenţii săi sunt liberi sau la închisoare, Alexandr Lukaşenko menţine arhitectura torţionară î
