În martie 2010, se derula în Libia un program de de-radicalizare a militanţilor islamişti afiliaţi reţelei teroriste Al-Qaida. Lideri islamişti erau eliberaţi din penitenciare şi făceau apel la colonelul Muammar Gaddafi, pentru ca acesta să le arate calea dreaptă spre viitor. Un an şi jumătate mai târziu, aceiaşi islamişti sunt în centrul îngrijorărilor privind tranziţia Libiei către democraţie.
Odată cu rebeliunea din Benghazi, forţele radicale din Libia au reînviat. S-au organizat într-un nou partid intitulat Mişcarea Islamică Libiană pentru Schimbare şi s-au aflat în fruntea operaţiunilor anti-Gaddafi.
Oficial, Mişcarea declară că susţine statul civil, dar asta nu este suficient. O dictatură poate fi un stat civil. Mai important va fi să vedem dacă Mişcarea va accepta principiile democratice ca bază de construcţie a instituţiilor statului sau nu. Iar trecutul liderilor acestei mişcări nu prefigurează şanse prea mari…
Die Welt: Pro şi contra intervenţiilor militare
Întotdeauna strategii găsesc motive pentru a derula o campanie militară. Oponenţii găsesc motive întemeiate pentru a-i contrazice pe primii. Şi în acelaşi timp, intenţiile bune pot avea foarte uşor consecinţe nefaste. "Fiecare zi în care un dictator este detronat e o zi bună". Fireşte, argumentul stă în picioare pentru popor şi patrie, dar ce am mai putea argumenta dacă din Jamahiria teroristă naţional-socialistă iese un monstru tribal cu Sharia drept lege fundamentală pe unde se "tranzacţionează" rachete ce ajung în mâinile Hamas şi Hezbollah?
În trecut, intelectuali precum Montaigne sau Voltaire (denumiţi generic moralişti) aveau ceea ce lipseşte astăzi aproape cu desăvârşire: un plan B. Pentru că în lumea reală lucrurile nu ies aşa cum era plănuit. Istoria ne aduce aminte că după înlăturarea lui Idi Amin de la putere în Uganda, a venit la putere un alt dic
