Peisajul radio, cu destule reluări, improvizaţii şi muzică de acoperit vacanţele oamenilor cu microfonul, se schimbă. Toamna vine ca o trezire de dimineaţă după o noapte de chef. Eforturi supraomeneşti de reluare şi reorganizare. Adică un pic cam greu. Un fragment de Radio Guerilla ilustrează destul de bine situaţia, condimentând-o cu umor: formaţia Linkin Park e mixată spre sfârşitul ei cu mârâieli de copil care nu şi-a făcut somnul şi vrea să adoarmă la loc. Pentru a nu cădea în sentimentalisme ieftine, „Dobro“ intervine necruţător: „Credeaţi cumva că dorm? De fapt, îmi tăiam venele“, iar „Craio“ se grăbeşte să ironizeze în continuare înclinaţia morbidă a presei spre sinucideri şi omucideri: „Aşa fac şi eu când sunt agitat“. În răstimpuri, pe post se poate auzi şi încredinţarea că „Universul întreg ne ascultă!“. Pu Publicitate rificare prin râs? Distanţare specifică? Tratare estetic prudentă, aparent infatuată, prin umor? În realitate, electromagneticele purtătoare de mesaj se duc undeva, în marele Cosmos, se tot duc şi poate cândva, cine ştie când, se vor întoarce de unde au plecat, ceea ce ne face să dorim ca, măcar din când în când, Universul să nu fie prea atent la ce ne spunem noi astăzi, unii altora, la radio şi la TV.

Oricum, umorul (autoironia, mai ales), acest nepreţuit limbaj non-verbal, stă gata să ne ajute. Îl regăsim, pe neaşteptate, într-o emisiune aparent sobră de la Radio România Cultural, intitulată „Cu… minte de duminică“. O emisiune-concurs de cultură generală care nu doar verifică bagajul de cunoştinţe al concurenţilor, ci îl şi îmbogăţeşte. Andreea Ionescu, voce tânără, cristalină, inspirată, conduce cu mână sigură ambarcaţiunea. O plutire voioasă, avântată, în deplin echilibru şi siguranţă pe un ocean cultural neocolit de uragane. Un invitat vorbeşte despre potenţialul educativ şi manipulator al imaginii fotografice, desp