Un umil funcţionar de provincie, un mărunt dumneata,

copist la prefectură,

ajuns

chiar ajutor de contabil,

un omuleţ taciturn

şi anonim, un somnolent vasiliu

inutil şi utopic, un toxicoman de deşertăciune,

puţin alcoolic şi decadent, sau, uneori, în zile bune,

chiar un bufon de cârciumă,

de ce nu,

Un deznădăjduit

cu pantofii mereu uzi,

un nimeni care suferea considerabil de frig,

cu impresia că mâna i se lipeşte de clanţă,

şi asta

nu e niciodată plăcut, desigur,

exacerbarea acestei senzaţii polare poate

duce oricând la agravarea

unei boli psihice pe care medicii nu ştiu

şi nu pot s-o trateze

fiindcă ţine de viaţa închipuirii,

Sau poate nu vor...

Un amărât de provincial ca noi toţi, poate

ceva mai autentic, mai păgubos,

mai dezarmat, ca să nu spun mai părăsit,

şi care fuma abuziv

si enorm încât

luna

când îi trecea prin plămâni arunca pe ziduri un spectru

ca la Röentgen,

Şi tuşea,

tuşea cavernos,

mai ales începând de prin decembrie când stătea să

ningă,

de fapt el tuşea când trăia o plictiseală de

peşteră,

ca să nu-i spunem o moarte

înceată, moleculară, însă foarte, foarte sigură,

moartea fără microbi, sinucigaşă,

mai ales când eşti

un biet conţopist, ceva, acolo, un păianjen

cu cotiere, în cotloanele

unui birou inospitalier, fără vreo speranţă

de avansare alta decât spre

o bătrâneţe vânătă,

dar şi aceea inaccesibilă, improbabilă, mereu

amânată

pentru a parcurge cât mai încet, mai analitic,

tot răul de a trăi şi exprima

această istorică tortură

pe care i-a dăruit-o, în bunătatea Lui, însuşi

Dumnezeu...

şi nu numai atât: acest provincial, c