Un prieten povesteşte pe Facebook, îngrozit, că într‑una din primele zile de şcoală, băiatul lui, elev în clasa a VII-a la o şcoală din Bucureşti, a fost ţinut împreună cu toţi colegii, în clasă, până când toţi copiii au reuşit să recite o rugăciune, aşa cum le cerea profesoara de religie.
O altă amică mă-ntreabă de ce sunt părinţii şi copiii obligaţi să asculte în prima zi de şcoală, ca parte a ceremoniilor de deschidere a anului, o interminabilă slujbă ortodoxă. Mai ales că, spune amica mea, Viorica, nimeni nu ascultă de fapt: copiii îşi povestesc întâmplările din vacanţă unii altora, profesorii vor să-şi primească florile, iar părinţii - să scape de emoţiile unei zile şi aşa destul de dificile.
Şi modul în care orele de Religie îşi fac locul în orarul copiilor ar putea fi motiv pentru interminabile dezbateri. De cele mai multe ori, acest curs, unicul prezent de la clasa I şi până la a XII-a alături de Română şi „Mate" (nici Istoria, nici Geografia, nici limbile străine nu beneficiază de un tratament similar), se găseşte în mijlocul zilei. Astfel, deşi teoretic facultativă, această materie devine obligatorie pentru că şcoala nu are cursuri alternative la care elevul s-ar putea înscrie, iar părintele nu poate merge la şcoală să-şi supravegheze copilul în ora rămasă liberă.
Nu ştiu ce să-i spun prietenului meu, decât să reclame situaţia la directoarea şcolii. Nu ştiu ce să-i răspund amicei mele, Viorica. Nu am soluţii pentru orele de îndoctrinare religioasă. Aparent, nici statul român nu are.
