E vorba despre cel românesc, să ne înţelegem. Aveam vreo șapte ani când am fost la primul meci al Universităţii Craiova. Juca împotriva unei echipe a Securităţii, insipid numită Victoria. Stadionul era plin, dar meciul aranjat împotriva oltenilor. Îmi amintesc de scandările mulţimii, care mă curentau de la urechi până la tălpi, şi că mă fericea vederea atâtor oameni bucurându-se sincer şi la grămadă: profesori, muncitori, poliţişti. Craiova dădea un gol, Victoria primea un penalti şi egala. Aşa s-a întâmplat de trei ori şi aceasta este cea mai puternică amintire care mi-a rămas din acel îndepărtat meci: mă uimea că oamenii îşi aplaudau fericiţi echipa, deşi aceasta nu câştigase. Era frumos fotbalul ăsta: frumos la privit, frumos pentru fugit şi, mai ales, frumos de simţit. Am mers la meciuri până ce am terminat liceul, dar era evident de la an la an că se schimba ceva în rău. De vină nu era faptul că eu creşteam. Pe stadion, lumea din jur mai mult înjura încruntată decât să zâmbească. Echipa mai pierdea, mai şi câştiga. Dar oamenii nu mai veneau la stadion ca la un joc, ci ca la un război. Victoria începuse să conteze prea mult. Apăruseră bâtele, cagulele, uneori luptele de stradă. Atunci am încetat să mai merg la meciuri. Ce nu ştiam era că peştele de la cap se împute. Un jurnalist german de investigaţii, Jurgen Roth, a scris recent o carte care ar trebui distribuită la intrarea pe fiecare stadion din România. Titlul e suficient de sugestiv pentru a nu mai necesita explicaţii: „Jocul necinstit. Cum stăpânesc sportul managerii corupţi, funcţionarii scrupuloşi şi pariorii“. România prinde un loc important în carte, care numără printre personajele sale pe Gigi Becali, Giovani Becali, Mircea Sandu sau Ion Ţiriac. Despre acesta din urmă, Roth dezvăluie că, atunci când şi-a fondat compania, s-a asociat cu un italian, ulterior închis ani buni în Statele Unite pentru afacer