Una dintre prejudecăţ ile trainice ale literaturii noastre este cea a absenţei (sau irelevanţei) literaturii confesive.

Nu numai caracterul pudibond, în general, al beletristicii noastre a contribuit la constituirea acestei prejudecăţi, ci şi ocultarea de care a avut parte acest tip de literatură în perioada comunistă. Din păcate, se pare că resurecţia formidabilă de după 1989 – când consemnăm şi cele două sinteze ale lui Eugen Simion, Ficţiunea jurnalului intim (3 vol, 2003) şi, respectiv, Genurile biograficului (2 vol., 2008) – nu a reuşit să clatine convingerea foarte răspândită că scriitorul român nu e un mare producător de jurnale sau memorii. Ce e încă şi mai grav, e că mari autori de asemenea scrieri, ca G. Sion, de exemplu, continuă să fie percepuţi exclusiv în latura lor minoră, chiar uşor ridicolă, din cauza ignorării pe mai departe a literaturii lor confesive.

Iată de ce iniţiativa readucerii în atenţie a unui mare memorialist din prima parte a secolului trecut, şi anume istoricul Radu Rosetti, este binevenită. Cu atât mai mult cu cât recuperarea e dublă, dat fiind că începe cu primul volum al Amintiri-lor, care rememorează istoria Moldovei (şi, prin extensie, a Principatelor Române) în perioada dintre jumătatea veacului al XVIII-lea şi al XIX-lea: perioada cea mai puţin cunoscută şi, poate, cea mai interesantă a istoriei noastre moderne. Ca şi Ion Ghica, Radu Rosetti a fost nu numai un intelectual preocupat de schimbările prin care a trecut societatea românească, ci şi moştenitorul unui fabulos tezaur memorialistic: memoria privată a marii sale familii boiereşti, implicată activ în toate evenimentele petrecute între 1750 şi 1850. A fost cu adevărat o conjunctură remarcabil de norocoasă întâlnirea dintre această redutabilă „arhivă vie” şi conştiinţa istoriografică a autorului, care s-a exersat în prealabil în studii de referinţă asupra ari