Cititorii României literare, ca şi aceia ai Vieţii Româneşti, s-au obişnuit de câţiva ani încoace să aştepte excelentele studii publicate cu regularitate de Mihai Zamfir.
Deşi proiectul n-a fost devoalat ca atare (rubricile susţinute de profesor în România literară numindu-se, discret, fie Eseu, fie Istorie literară, fie Clasici revizitaţi), faptul că era vorba despre o istorie în lucru a literaturii române n-a scăpat, probabil, nimănui. Unde altundeva decât într-o istorie puteau apărea laolaltă Bălcescu, Filimon, Odobescu, Eminescu, Caragiale, Creangă, Coşbuc, Goga, Macedonski, Petică, Anghel şi alţii? Însăşi aria de selecţie a numelor oferea un indiciu. Predominau, într-adevăr, autorii din secolul al nouăsprezecelea („din secolul romantic”, după o formulă a aceluiaşi Mihai Zamfir), dar fără să aibă exclusivitate. Mai mult, erau, cu toţii, scriitori pe care, în principiu, nici o panoramă responsabilă nu-şi poate permite să-i ignore. Oricum, minorii lipseau.
Odată apărută, această Scurtă istorie se înfăţişează, printre altele, drept o relectură orientată stilistic a întregii literaturi române. (Chiar dacă momentan vorbim doar despre un prim volum, al cărui prag cronologic de sus e reprezentat de Octavian Goga, cel mai tânăr şi, totodată, mai longeviv dintre autorii luaţi în discuţie. Vor urma şi altele, ajungând până aproape de stricta contemporaneitate.) Nici n-ar fi putut să fie altfel orientată, dat fiind faptul că Mihai Zamfir este şi stilistician. Cine i-a citit cărţile de critică literară a avut prilejul să înveţe, din ele, ce înseamnă aceea analiză redutabilă. Aplicată atât detaliilor, cât şi ansamblurilor. Poemul românesc în proză (1981) sau Cealaltă faţă a prozei (1988) sunt, din acest punct de vedere, adevărate modele.
Am spus printre altele fiindcă, din punctul meu de vedere, nu asupra dimensiunii stilistice a lecturii s-ar cuveni in
