Un prieten care, după ce a apreciat faptul că, în „Intersecția“ trecută, am „actualizat“ cu dezinvoltură subiecte complicate, precum „cosmologia“ sau teoria Big-Bang-ului, mi-a atras totuși atenția că un bine-cunoscut filozof român contemporan a scris că adevărata calitate a înțeleptului este aceea de a ști să întoarcă spatele actualității. Filozoful trebuie să rămînă aplecat asupra lumii sale și să folosească doar propriile unelte. Este oare adevăratul filozof condamnat la un autism impus? Socrate avertiza asupra pericolului unui alt gen de „prizonierat“: acela al gînditorului încătușat în inconfortabila postură de a privi mereu un perete pe care se preling umbre proiectate de o flacără aflată undeva în spatele său. Adevărurile realității din afara peșterii sînt reconstituite din ondulațiile acestora. Rezultatul este o poziție inconfortabilă, care conduce la un adevăr dubios în cel mai bun caz. Să fie condiția filozofului aceea a unui etern prizonier? Dacă refuză autismul și reușește să fugă din peșteră, jos, la poalele muntelui, filozoful va desluși, după lunga sa ședere în întuneric și după ce și-a tras puțin sufletul, o umbră. Sau poate o siluetă adevărată: să fie oare cel întrezărit Sisif sau Zarathustra? Va aștepta puțin și, după o vreme, va observa că, într-adevăr, omul se apleacă și ridică un bolovan imens; înainte de a avea timp să i se adreseze, Sisif s-a și întors pentru a lua-o agale în sus, spre vîrful muntelui. Și-l poate oare imagina filozoful nostru într-adevăr fericit? Există gînditori care încearcă să transgreseze aceste imagini pentru a se reașeza într-o lume în care dificultățile conceptuale ce duc în mod necesar la dileme morale și/sau la situații paralizantesînt depășite. Să nu uităm că, uneori, soluțiile sînt de-a dreptul aberante, iar cei implicați plătesc scump „sentințele“ filozofilor. Acești noi filozofi se autodefinesc drept „postuma