Umbra şi înfrângerea, după eşecul iubirii şi împlinirea „educării“ – iată ce am trăit în viaţă şi am regăsit cu voluptate în cărţi. Fără jenă mă recunosc şi m-am recunoscut întotdeauna în cărţi marginale, în acele romane mici cu sentimente mari...

Mai întâi „Adolphe" al lui Benjamin Constant. E istoria unui joc ce se sfârşeşte tragic, aceea a unui tânăr désoeuvré, inoccupato, cum se spune în limbi vecine, cu termeni al căror echivalent românesc nu-l găsesc, ce angajează o operaţie de seducţie ca un pariu ale cărui consecinţe extreme e inapt să le prevadă. El sfârşeşte prin a-şi cuceri partenera ce-şi va părăsi soţul, îşi va îndepărta cercul de prieteni şi se va izola pentru a se devota acestei pasiuni pe care mai tânărul amant a suscitat-o în ea. Ceea ce debutează sub semnul unei relaţii extravagante eşuează în sfârşit tragic. Mondenitatea se converteşte în contrariul său. Poate pentru că am iubit ca Adolphe un personaj ce semăna cu Elléonore, dar n-am îndrăznit să-i adopt strategia, istoria acestui dezastru m-a mişcat fără de seamăn.

Curioasă coincidenţă, câteva luni mai târziu, descopeream „Principesa de Clèves", roman scris, se pare, la două mâini, mâinile a doi amanţi, Madame de Lafayette şi La Rochefoucauld. De astă dată, parcă descoperind cealaltă faţă a lunii, mă confruntam, dimpotrivă, cu dezastrele rezistenţei la o pasiune: principesa e o citadelă asediată de sentimente şi ea preferă mai degrabă să se stingă decât să le cedeze ca unor cuceritori periculoşi. Pentru că se teme, ea nu capitulează şi sfârşeşte în singurătatea unei mănăstiri. Pincipesa de Clèves e o Elléonore care rezistă: cine e mai nefericit? Femeia care s-a dăruit sau cea care s-a apărat? Pe amândouă le-am iubit cu o egală pasiune. Jocurile nu sunt jocuri. Atunci când sunt jucate până la capăt sau încăpăţânat refuzate, ele se termină mereu tragic.

Aventura unei rev