Ana Blandiana povesteşte despre frământările tinereţii sale, cele care ne-au dăruit nouă lirismul autentic, nealiniat ideologic, din anii ’60 până astăzi.

Ne-am întâlnit cu Ana Blandiana într-o zi de început de septembrie, una dintre acele zile în care toamna încă mai lasă pomii verzi, iar, spre seară, vântul galben se transformă într-un subtil fior pe şira spinării. Poeta ne-a primit în sediul Fundaţiei „Academia Civică" din Bucureşti şi ne-a vorbit despre vremea când era doar Otilia Valeria Coman şi toată frumuseţea vieţii era adunată într-un fir de iarbă, despre curăţenia tinereţii şi despre exilul permanent, trăit în interiorul graniţelor României.

Ne-a vorbit despre toate acestea şi noi am înţeles cum şi limpezimea copilărească, şi luciditatea matură pot încăpea, cu aceeaşi naturaleţe, într-un singur trup. Şi mai e ceva, atât de autentic, dar, pur şi simplu, inexplicabil - Ana Blandiana nu ştie să obosească. Cuvintele următoare, aşezate pe o banală pagină de ziar, nu pot să arate, din păcate, nici inflexiunile vocii stăpânite de emoţia amintirii şi, poate cel mai important, nici privirea curată a poetei - acei ochi plini de candoare! - ce jubilează în ritmul fiecărei povestiri. Citiţi în continuare nu un interviu, ci un reportaj liric, spus de Ana Blandiana şi consemnat cu stângăcie tinerească de noi.

„Adevărul": Care a fost cartea care v-a marcat cel mai mult în copilărie?

Ana Blandiana: „Robinson Crusoe". Toată copilăria, jocurile mele au fost încercări de a inventa un univers propriu, în care să văd dacă pot să trăiesc singură. Îmi făceam sandale din frunze, care se rupeau, evident, după câţiva paşi, coseam cu fire de iarbă sau le împleteam şi făceam panglici. La un moment dat am ajuns să încerc diverse frunze să văd dacă sunt otrăvitoare sau comestibile. Bine, asta până m-a prins mama şi am mâncat o bătaie... Dar era o