Aşa începeau de cele mai multe ori conversaţiile mele cu persoanele care în anumite momente păreau posibile jumătăţi ale persoanei mele.
M-am surprins folosind întrebarea asta, ca pe un clişeu, inconştient şi fără să-mi dau seama că discutam cu cel cu care împărţeam uneori, seara, acelaşi pat şi, de multe ori, acelaşi televizor. Ştiam că sună prea rece, dar niciunul dintre cei cărora le-am aplicat tăios această întrebare - fără un „bună" sau „ce faci?" înainte - nu a părut deranjat.
Uneori, cele două minute erau disponibile, alteori îşi aşteptau rândul în spatele multor alte activităţi. Şi din partea mea, şi din partea lui. Şi uite aşa, în zilele bune, cele două minute erau singurele în care curgeau pe nerăsuflate informaţii despre ce mi s-a întâmplat azi sau ce mi-aş dori mâine. De multe ori mi se păreau suficiente. Poate chiar prea multe pentru ca seara să mai pierdem timpul cu alte şi alte informaţii.
Şi, peste ceva timp, mă surprindeam aplicând o nouă corecţie: „Cum de nu ştiai asta despre mine? E clar că nu te interesează!". Nici eu şi nici el nu aveam timp să transformăm „străinul" din pat într-o hartă fără mistere. Şi poate nici nu voiam. Am învăţat să trag cu urechea, să aflu din zbor lucruri despre posibilul El. Iar mai nou prefer să scriu un mesaj scurt decât să pronunţ stânjenitoarele cuvinte „ai două minute?".
Mulţi dintre noi se amăgesc că fac progrese şi se mulţumesc să trăiască la fel de rapid, să aleagă cadouri întrebându-i pe alţii. Iar străinul din dormitor pare de foarte multe ori o prezenţă cât se poate de comodă.
