Semnarea acordului privind amplasarea scutului antirachetă în România marchează, fără îndoială, începutul unei noi epoci în relaţiile româno-americane. O prezenţă militară americană de asemenea amploare şi angajament recalibrează întreaga arhitectură a agendei bilaterale. Parteneriatul strategic încheiat cu aceeaşi ocazie stă mărturie în acest sens.

Din punct de vedere militar, acordul aduce României un plus de siguranţă, fără să implice prea multe costuri de securitate. Şi asta deoarece probabilitatea ca un stat din Orientul Mijlociu să lanseze rachete nucleare asupra Europei rămâne totuşi destul de scăzută.

Chiar şi Iranul, ţinând cont de protestele din 2009 si 2010, s-ar putea să nu mai existe în forma actuală la orizontul de timp 2020-2030. Mai mult, existenţa acestui scut ar trebui să contribuie major la descurajarea adversarului şi deci tocmai la reducerea riscului producerii unui atac. I

ar într-un eventual conflict asimetric împotriva unor grupuri nestatale care într-un scenariu de groază ar ajunge în situaţia de a fi capabile să declanşeze astfel de rachete, scutul constituie o garanţie de apărare dincolo de orice există la momentul actual la îndemâna României.

Însă semnificaţia fundamentală a semnării acestui acord este că scutul de apărare antirachetă, odată funcţional, reprezintă un succes real pentru gardarea articolului 5 al NATO, care prevede că un atac asupra unui membru al alianţei constituie un atac asupra întregii alianţe.

Aceasta deoarece, în condiţiile în care scutul american antirachetă va fi integrat, aşa cum este deja prevăzut, într-unul NATO, o eventuală lovitură din Orientul Mijlociu ar putea fi respinsă cu relativă uşurinţă. Iar acest fapt ar scuti alianţa de o probă de foc în care un atac încununat de succes asupra unui stat minor al NATO ar putea provoca diviziuni ireconciliabile în sânul alianţei, pecetluind