După ce ne-am mândrit cu Arena Naţională, minunându-ne cât e de modernă şi de impunătoare, ne trezim încet-încet la realitate, cu sentimentul că ne-am echipat chelia cu o tichie de mărgăritar.

După duşul rece al meciului cu Franţa - nu mă refer la scor, ci la ceea ce s-a întâmplat cu gazonul - iată că încep să iasă la iveală tot soiul de amănunte care ne estompează bucuriile estetice.

N-am să mă refer aici la certurile exorbitante la care a ajuns această lucrare complexă (în care n-au intrat, se pare, operaţiunile de demolare şi de degajare a resturilor vechiului stadion), ci doar la perspectivele suficient de sumbre pe care le implică viitorul acelui obiectiv. Consiliul general a respins proiectul de încredinţare a administratorului stadionului unei companii private, pe motiv că Primăria ia prea puţin: doar 15%, şi asta peste vreo cinci ani. N-aş vrea ca onoraţii consilieri să facă proba a ce înseamnă administrarea Arenei chiar de către Primărie, pentru că e de notorietate cât de bun administrator este statul. Ceea ce va da însă multă bătaie de cap proprietarului este faptul că în nci un fel aceasta intervenţie nu va fi amortizată mai devreme de secolul următor. Dar în problema amortizării se pune în primul rând într-un punct public, ca acesta, ci aceea a funcţionării acestuia. Blocată, deocamdată, de un amănunt: gazonul. Practic, un stadion reprezintă „anexa” care se amenajează în jurul terenului de joc. El e esenţial. Nu a fost, însă, şi pentru constructorii arenei. Aceştia au acordat atenţie la orice, în afară de spaţiul de joc. Acum se descoperă că nu s-a ţinut cont de faptul că un proiect bun pentru Germania, nu e bun pentru România, unde sunt alte condiţii de climă şi unde iarba asta păcătoasă refuză să se prindă şi să crească fără lumină şi fără umiditate. Acum se schimbă gazonul de 1 milion de euro cu altul, care la rândul lui va trebui înlocuit