Prezenta preoţilor pe frontul de luptă e atestată încă din perioada Războiului de Independenţă, însă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial sarcinile acestora depăşesc cadrul restrâns al acţiunilor de întărire a moralului trupelor combatante. Dincolo de Prut, dar, mai ales peste Nistru, preoţii militari urmau să joace rolul unor veritabili propagandişti. Aceasta, de vreme ce campania din Est avea caracter de „război sfânt", de „cruciadă împotriva bolşevismului".

Această „cruciadă" reprezenta la nivel propagandistic marea bătălie dintre civilizaţia creştină, reprezentată de Axă, şi barbaria bolşevică, promotoarea unui sistem politic, ideologic şi social dezumanizant, fiindcă punea creaţia înaintea Creatorului, considerând religia a fi opiumul popoarelor. Prin folosirea în plan propagandistic a conceptului de „cruciadă" se reînvia în parte misticismul creştin care animase cruciadele pe care le organizase Occidentul creştin în Evul Mediu timpuriu pentru eliberarea Sfântului Mormânt, doar că spiritus rector era atunci Biserica Romano-Catolică; în timp ce, în cazul nostru, el e reprezentat de Biserica Ortodoxă Română, devenită Patriarhat la 1925, aflată între 1939 şi 1948 sub ascultarea energicului patriarh Nicodim.

Mesajul-cheie: ne batem pentru salvgardarea civilizaţiei europene de barbaria bolşevică

Biserica, prin activităţile sale misionare susţinute în teritoriile ocupate de armata română după trecerea Nistrului, în august 1941, legitima - prin Episcopia Armatei, aflată sub conducerea lui Partenie Ciopron (1937-1948), în planul activităţilor misionare militare, şi prin Misiunea Bisericii Ortodoxe în Transnistria în planul activităţilor civile similare - această „Cruciadă contra Bolşevismului", mult întărită de proaspăta frăţie de arme româno-germană. Tonul oficial al propagandei româneşti era că noi ne băteam pentru salvgardarea civilizaţiei eu