Între Mircea Spătaru şi al său Bălcescu – imaginea care i-a însoţit vizionar, obsesiv, anii cei mai vrednici dintr-o exigentă carieră de sculptor –, se instalase un raport interşanjabil, o legitimă potrivire, operînd în rostul adînc al tiparelor ce hotărăsc identitatea. Fără poze romantice, făurarul de efigii fulgurante, demn să ne asalteze pentru totdeauna memoria, părea să nu recuze, în propria lui figură, fraterne metamorfoze, sporindu-i tainic aderenţa la geniul pe care îl servea şi îl asuma cu fervoare. I s-ar fi putut întîmpla şi lui, ca lui Prokofiev cîndva, în anii cînd compunea muzică pentru Diaghilev, să-şi afle obrazul astfel stilizat – într-un portet de Matisse –, încît să trebuiască a întreba: „De ce mi-aţi făcut o figură atît de lungă?”. „Pentru a sugera cît sînteţi de înalt”, fu răspunsul pe care, surîzător, i-l întoarse Henri Matisse.

Înălţimea staturii funcţiona, la Mircea Spătaru, ca o eleganţă dreaptă, pe măsura resorturilor morale mereu prezente în ideaţia sa. Dar elansarea nu se lăsa redusă la o plată mensurabilitate materială, căci comporta o dimensiune lăuntrică izbăvitoare. Sveltă, precum siluetele de gravură patruzecioptistă, ţinuta sculptorului întipărea, în elevaţia ei, cerbicia unui dinamism vertical. Oricît de matur stăpînă pe sine, fiinţa lui trepidà de înţelesuri ce consumă tenace, aidoma cu o flacără de nestins. Te gîndeai la un tînăr prinţ printre borfaşi – cum îl închipuia o dramă shakespeariană pe un viitor monarh –, cînd, pornit să-şi vădească lamura talentului, insul acesta de elecţie nimerea în vinovata, cinica alcătuire a refuzului sistematic, a combinaţiilor inavuabile la care se dedau, voios, comisii de mioapă decizie. Şi nu era vorba nicicum despre experienţe îndoielnice, aparţinînd unei etape de ucenicie, fiindcă în asemenea opere, ignobil respinse, cîteodată cu acompaniament de sarcasme, izbucnea copleşitor, fără